12-01-2013 • Voiajori de TOP 10 • 7,801 vizualizari

Crescator: Nini Enăchescu din Băicoi, judeţul Prahova
Ahile-2
Dragii moşului, dacă tot m-am apucat în articolul trecut să vă relatez despre una dintre crescătoriile pe unde m-au purtat paşii în vizitele mele columbofile, haideţi să-i facem pe plac tizului Dejan, care afirma pe bună dreptate că avem prea puţină literatură columbofilă autohtonă, şi să mai plămădim un reportaj despre unul dintre campionii României în 2012. Acum nu că aş avea eu cine ştie ce veleităţi scriitoriceşti, însă nădăjduiesc că în felul acesta vom ajunge să cunoaştem, fie şi din poze, câţiva porumbei de excepţie ai ţării.

E adevărat că pentru moment m-am limitat doar la zona de sud-est a Munteniei, cu precădere judeţele Dâmboviţa şi Prahova, pentru că timpul nu-mi permite să mă aventurez şi pe alte coclauri, însă promit în faţa Marii Adunări Naţionale că voi veni cu astfel de istorioare şi de pe alte meleaguri băştinaşe. Pe cuvântul meu de pionier! (Tizule, scoate chirchireii de la saltea că am înţeles că eşti dispus să plăteşti pentru astfel de materiale. Credeai că scapi aşa ieftin?)

Încă din luna decembrie plănuisem să dăm o fugă până la domnul Nini Enăchescu din Băicoi, judeţul Prahova. Spun „plănuisem” pentru că tartorul a fost prietenul şi colegul meu de club, Camen Ionuţ. Cei doi se cunoşteau de mai mult timp şi nu puteam să ratez o vizită în crescătoria unui columbofil cu 74 de titluri naţionale în palmares, dintre care peste 30 de titluri de campion naţional, de 3 ori fiind locul 1 la nivel de UCPR şi FCPR la categoria Demifond: în 2005 şi 2007 la UCPR, în 2012 la FCPR. Unde mai pui că anul acesta are şi un porumbel olimpic. De culoare roşie, dragii moşului. Să fie oare Bricoux?

Fac o mică paranteză pentru că vreau să vă povestesc cum s-au cunoscut cei doi columbofili împricinaţi. Se întâmpla prin 2005, când timp de 6 luni au urmat împreună nişte cursuri de specializare în scop profesional. În prima zi, unul dintre colegii lor l-a auzit pe domnul Enăchescu vorbind la telefon despre porumbei şi i s-a confesat lui Camen Ionuţ: „Băi, vezi că e unul care vorbeşte de porumbei, e de-al tău”. A doua zi, în sala de curs, Camen s-a dus direct spre colegul de hobby şi i-a adresat un sincer şi călduros „De azi suntem colegi de bancă”. La sfârşitul celor 6 luni de specializare, profesorul de curs le-a ţinut absolvenţilor o scurtă cuvântare, i-a întrebat dacă au fost mulţumiţi şi dacă au sugestii pentru îmbunătăţirea cursului. Din spatele clasei s-a ridicat un coleg de-al lor (lăutar în timpul liber) şi sugestia către cel de la catedră a fost următoarea: „Domn’ profesor, vă rugăm noi să-i mai ţineţi încă 6 luni aici pe ăştia doi că ne-au disperat! Numai de porumbei au vorbit!!!” Nu-i aşa că noi, columbofilii, nu prea avem toţi jucătorii în teren???

La domnul Enăchescu am ajuns însă după Anul Nou, de două ori amânând plecarea. Într-un final ne-am urnit şi, într-o după-amiază senină şi friguroasă de ianuarie, la capătul unui drum de fix 45 de minute, ne-am înfiinţat la domnul Enăchescu la poartă. Ospitalier, ne-a primit în casă, unde preţ de o oră am schimbat păreri şi opinii despre intruziunea imanentului în transcendent în lirica lui Blaga… glumesc, fraţilor, am vorbit numai şi numai despre porumbei, despre ce altceva ar putea discuta nişte împătimiţi ai voiajorilor? Recunosc că în toată perioada asta de timp ardeam de nerăbdare să urcăm la înaripaţi, să văd crescătoria, zburătorii, matca, să simt mirosul acela specific de porumbel şi să-mi albesc bluza cu pudra de pene a „olimpicului”.

Şi iată că ajungem şi la oile noastre cu gene, sprâncene, coadă şi pene, când domnul Enăchescu mi-l prezintă pe roşcovan. Îl aleargă un pic până să-l prindă, semn că nu e un porumbel tocmai blând. Îmi place sintagma asta, „porumbel temperamental”, un fel de substitut eufemistic pentru „porumbel nervos / sperios”. Analizat la mână, mă aşteptam să fie exact aşa cum mi-l închipuiam: un porumbel de talie medie, bine închegat, cu toate atributele unui zburător de clasă la categoria demifond, de la osatură, musculatură şi fineţe a penajului până la prezenţa scenică. Şi luat în mână, porumbelul s-a liniştit brusc, parcă te îmbia să-l analizezi ca un doctor cu stetoscopul.

La un moment dat, domnul Enăchescu m-a întrebat dacă îmi place cum arată. Recunosc că m-am blocat preţ de câteva secunde pentru că nu ştiam cum să-mi încep pledoaria. Bineînţeles că îmi plăcea, şi încă cum, dar trebuie să ai şi nişte argumente logice cu care să-ţi susţii punctul de vedere atunci când faci judecăţi de valoare. M-am scuturat repede de bâlbâială, mi-am pus ordine în gânduri şi ce i-am spus domnului Enăchescu o spun şi acum: cel mai mult m-a impresionat construcţia aerodinamică, fusiformă a corpului. Apoi, musculatura pieptului îmbrăca complet osul sternului, lăsându-ţi impresia că ţii în mână o sticlă sau un balon cu apă. Muşchi fermi, elastici în acelaşi timp, iar porumbelul nu era greu, spre deosebire de alte exemplare de la matcă. Reţineţi că suntem în sezonul rece, când porumbeii consumă multă hrană şi asimilează, devenind greoi. Ei bine, Ahile al nostru era uşor ca boxerii înainte de proba cântarului. Mi-l şi imaginez cum arăta în plin sezon competiţional, când văduvii în general sunt slabi şi uşori la mână. Poate că acesta a fost şi atuul său în cele 4 sezoane de zbor peste munte, la altitudini mari, pe unde întoarce uliul cu frâna de mână. Gândiţi-vă că avem de-a face cu un porumbel roşu şi nici nu vreau să-mi imaginez câte meciuri a avut cu ulii în periplurile sale montane din cauza culorii stridente a penajului. Că tot vorbim de culoarea roşie, încă o chestie care mi-a atras atenţia a fost culoarea irisului, de un roşu aprins. În compartiment nu mai băteau razele soarelui, deja ne aflam la apus, ca atare n-am putut să-i studiez prea bine ochiul. Însă n-am putut să nu remarc şi gradul înalt de vascularizare la nivel ocular.

Ahile-1

Haideţi să trecem acum şi la povestea porumbelului ăstuia pentru că e una foarte interesantă. În 2007, domnul Enăchescu s-a mutat la o nouă locaţie. Din pricina asta a trebuit să renunţe la mare parte dintre zburătorii deţinuţi până atunci şi să oprească doar cuplurile de matcă. Aşadar, în toamna lui 2007 a reprodus în noua crescătorie 20 de pui tardivi, printre ei numărându-se şi Ahile. Porumbelul nu a apucat să zboare pe afară decât o lună, fiind apoi închis pe toată perioada iernii din cauza răpitoarelor care fac ravagii în zonă. În primăvară, a fost aruncat pe front, în prima linie.

Au urmat două sezoane competiţionale dure, cu zboruri peste munte, Ahile al nostru fiind singurul supravieţuitor la sfârşitul lui 2009 din acel lot de tardivi. A fost zburat la natural, poziţiile de cuib cu cel mai mare randament fiind pe ouă de peste 10 zile ori pe pui aproape de înţărcare (24-26 de zile). La finele sezonului 2008, când nu împlinise 1 an, ocupă locul 8 Naţional Viteză Yearling în cadrul Expoziţiei UCP de la Târgovişte. În 2009 îşi îmbunătăţeşte palmaresul, obţinând locul 1 Viteză Palmares 2 ani în cadrul Expoziţiei UCP, locul 2 Naţional Viteză Palmares 2 ani şi locul 1 Lot Balcanic Viteză Palmares 2 ani. Datorită acestor rezultate, dar şi din cauza schimbării rutei de zbor preconizate pentru 2010, porumbelul a fost retras la matcă. Deci în 2010 nu a făcut altceva decât să stea „pe cameră” cu reproducătorii şi „să toarne” odrasle. Partea interesantă acum vine. La sfârşitul lui 2010, domnul Enăchescu răspunde unei provocări venite din partea colegilor prahoveni afiliaţi la FCPR şi, ca atare, schimbă federaţia pentru a fi în concurenţă directă cu ei. Îl reactivează pe Ahile şi, de la Azilul de bătrâni şi Casa de pensii, porumbelul ajunge din nou pe baricade, de data asta zburat la văduvie. În primul an de la revenire, Ahile ocupă locul 4 Viteză Prahova şi locul 8 Viteză Maturi în cadrul Expoziţiei FCPR de la Craiova. A punctat 14 clasări din 15 angajări, ratând o singură etapă la 1-2 minute de sfârşitul clasamentului. Ar fi ieşit locul 1 AS Maturi 2011 dacă s-ar fi grăbit un pic. C-aşa e-n tenis!

Ajungem şi la sezonul de graţie 2012. Tot ruta Ardeal, tot la văduvie. De data asta nu a mai ratat nimic: 13 clasări din 13 angajări şi campion FCPR la categoria Demifond Maturi cu 3,67 puncte. Iar în cei 4 ani cât a fost zburat, bilanţul sună cam aşa: 52 de clasări din 56 de angajări. Cum ar spune Dan Diaconescu, „senzaţional, doamnelor şi domnilor”.

Click pentru marire:
Ahile-Olimpic

L-am rugat pe domnul Enăchescu să detalieze puţin şi modul în care l-a motivat pe Ahile, care a fost strategia aleasă în cazul acestui mascul în perioada cât a zburat la văduvie. Aşa am aflat că porumbelul se motiva cel mai bine atunci când era îmbarcat mai calm. Atunci când intra în coşul pliant agitat, nu clasa în faţă. Şi iată care a fost şiretlicul folosit, un mic truc pe care domnul Enăchescu l-a descoperit destul de târziu, din spusele sale. Ahile era întotdeauna primul văduv îmbarcat. Femela lui şi partenerele altor câtorva zburători de top din crescătorie erau lăsate acasă, deci masculii respectivi zburau după metoda văduviei clasice. În momentul îmbarcării, uşiţa „dormitorului” (jumătatea de boxă unde se află cuibarul) era deschisă. Masculul intra, începea să cânte, după care părăsea boxa şi zbura prin compartiment. Femela îi era adusă în mână, deci nu i se dădea drumul. Crescătorul îi arăta femela din mână, o introducea în „dormitor” şi închidea uşiţa. Masculul îşi vedea consoarta şi ţuşt la gagică. Numai că nici nu apuca să atingă boxa că era prins şi băgat în coş. Gagica la întoarcere, cumetre.

Nini Enachescu si Ahile:
Nini-Enachescu-si-Ahile

În crescătoria de zbor a domnului Enăchescu am avut prilejul să pun mâna şi pe câţiva fii din Ahile. Să fi fost 6-7 exemplare, nu mai reţin exact. Ce-mi amintesc foarte limpede e faptul că toţi semănau izbitor cu „tata lor”. Mă refer la conformaţie, nu doar la culoare. Toţi cu acea dispunere corporală fusiformă şi inteligenţă animală în privire. Iar dacă ar fi să dăm credit teoriei potrivit căreia genotipul precedă fenotipul… viitorul crescătoriei e asigurat, vorba clişeului.

Afară începea să se însereze de-a binelea şi eu îi făceam semne discrete (a se citi „disperate”) lui Ionuţ că ar fi cazul să-i dăm traseu. Vine omul dar mai şi pleacă, nu? Plus că deja mă luase un frig de începusem să tremur ca un câine la injecţii, mama ei de fudulie că mă îmbrăcasem ca de primăvară. Eram galben de frumos, vorba domnului Enăchescu. Aş mai fi stat eu la taclale, dar o regulă de aur spune că vizitele scurte sunt cele mai plăcute. Pentru mine, unul, cu siguranţă a fost o vizită plăcută, doar l-am văzut pe olimpicul Ahile, demifondist roşu pur-sânge. Şi apropo, staţi fără linişte că nu e Bricoux, să fim înţeleşi din capul locului…

Autor: Andrei Oprea