15-01-2015 • Povesti • 4,109 vizualizari

Sunt un iubitor de natura in general si de animale in special. Inteleg regulile naturii, le respect si incerc sa le aplic atat cat se poate sau macar sa nu intervin in aplicarea lor. Dintre animale, cel mai mult ma atrag pasarile. Sunt salbatice, maiestuoase, gingase, libere, si cate si mai cate. Fara doar si poate, intre ele se evidentiaza rapitoarele. Regi ai vazduhului de temut, iubite, respectate sau urate de oameni.

Unii ar face orice sa le starpeasca, altii orice sa le ocroteasca. Unii se bucura de puterea si agilitatea lor practicand sporturi cum ar fi soimaritul. Altii, din contra, le folosesc la vanatoare pentru ca au nevoie de maiestria lor, asa cum fac mongolii cu acvilele aurii.

Noi romanii, avem o patima pe uliu si soim. Ca orice alta natie, in raport cu uliul porumbar si soimul calator, romanii se impart in iubitori, indiferenti si cei care ii urasc de moarte. Columbofilii, in sensul de crescatori de porumbei care practica sportul cu porumbeii voiajori, sau simpli crescatori de porumbei “fara utilitate” si indiferent de rasa, in general, ii urasc pe acesti 2 “dusmani”.

In fata lor, acolo sus, porumbeii sunt singuri iar columbofilii nu pot face absolut nimic pentru a-i ajuta sau a-i salva. Doar privind intervine pe buna dreptate frustrarea. Ii iubesti atat de mult, ai grija de ei, le oferi atat cat poti si, deodata, vine pasaroiul, ti-l inhata si dus a fost.

Chiar si asa, eu fac parte dintre cei care admira, respecta si nu poarta ura pasarilor rapitoare. Chiar mai mult decat soimul calator, uliul porumbar sau uliul gainilor cum i se mai spune, mi se pare rapitorul suprem in ceea ce priveste vanatoarea de pasari. Fiinta atat de salbatica, de dura, de agila, vanator inascut.

Stiu, multi ii pun capcane, il ucid in chinuri, taindu-le picioarele, aripile, dandu-le foc si cate si mai cate grozavii d-astea. Sunt si oameni care se multumesc doar sa-i prinda si sa-i mute intr-o alta locatie, la o distanta apreciabila. Eu ma multumesc doar sa-i privesc, de fapt sa o privesc pe Coana Mare, uriasa femela de porumbar care ma viziteaza in fiecare iarna si care baga spaima in toate fulgoasele. De nu stiu cate ori mi-a stat inima sau s-a facut mica precum un purice cand a parut deasupra stolului meu de Satineti si Felegyhaza, porumbei care nu au nici o sansa in fata ei. Mi i-a incercat dar din fericire am fost la post iar faptul ca ei nu s-au inaltat m-a ajutat sa-i scap.

Sambata a fost zi de primavara la noi. Clar a fost zi de curatenie generala la toate pasarile. Matura, perie, faras, spaclu, sac de gunoi si spor la treaba. Pe o astfel de zi, dupa vreo 2 saptamani de stat inchisi, am dat drumul porumbeilor. Au iesit val vartej, au inceput sa se joace in aer de ziceai ca sunt pui la primele zboruri cand inca nu au fost incercati de uliu. Pana si micul pui de Satinet, ultimul scos in toamna, pe care un mascul l-a batut intr-o zi atat de tare incat l-a scalpat, acum facut bine, zbura de mama focului. Nu ma saturam sa-i privesc insa aveam treaba asa ca i-am lasat sa se bucure de libertate si soare si am intrat la Castanii sa le fac si lor curat. In calitatea lor de papusi cu pene, Castaniii stau inchisi permanent. Unii dintre ei nici macar nu zboara asa ca daca le-as deschide usa s-ar uita afara din prag mirati si ar intra inapoi la adapost.

Dadeam de zor cu spaclul cand am auzit acel falfait de aripi. Toti crescatorii de porumbei il cunosc si nu poate fi confundat cu nici o alta delocare. Mi s-a blocat respiratia. Sotia era in curte si a strigat “a dat”! Am aruncat ce aveam in mana si am tasnit spre usa cotetului castaniilor insa pana sa pasesc afara am auzit-o din nou zicand “l-a luat”. Mi s-au inmuiat picioarele. Pe care l-a luat? Fusesera pe cotet 3 pui care abia puteau zbura (satinetul de care spuneam mai sus si 2 felegyhaza scosi tarziu). Pe cer era haos. Zeci de gugustiuci zburau haotic, voiajorii vecinului se ridicasera disciplinati sus in formatie, Felegyhaza mei zburau care incotro intr-un stil caraghios doar ca mie numai de ras nu-mi ardea. Satinetii se duceau in zare sageata. Masculii de voiajor nu-i mai vedeam. Mai am doar 2, sunt deschisi la culoare si in lumina aceea puternica nu-i zaream.

M-am uitat pe cotet; toti cei 3 pui erau acolo incremeniti. Am inceput sa-i zaresc pe rand pe toti ceilalti, unul cate unul. Veneau spre cotet din cele 4 zari grabiti sa ajunga pe acoperis. Dintr-o data am simtit ca o sageata in piept. Nu glumesc, efectiv a fost ca o durere. Femela de Felegyhaza ciocolatie, singura pe care o am, nu era nicaieri. Totul se petrecea in fractiuni de secunda, secventele se derulau una dupa alta naucitor de rapid. Aproape ca am smuls zavorul ca sa deschid mai repede usa cotetului si sa vad daca nu cumva, printr-o minune, este in cotet. Am deschis usa si, durerea din piept mi-a disparut. Statea nemiscata in boxa ei, inlemnita la auzul celorlalti porumbei.

Ok, ii aveam cam pe toti si totusi pe care mi l-a luat?

Masculii de voiajor au venit ca torpilele pe cotet. Erau gata sa plece din nou. Sotia imi spune ca a luat unul alb si l-a prins de umeri, porumbelul inca dand din aripi. Unul alb dar care anume? Intreb unde l-a dus si-mi spune ca pe campul si spatele gradinii. Fug repede la gard si privesc intinderea alba de sute de metri patrati. Nu se vede nimic. Unde naiba a aterizat cu el? Pun mana caus la ochi si caut cu privirea poate poate. Nimic!

Revin la cotet si fac apelul chemandu-i inauntru cu un castron cu mancare. Bietii de ei, cei care inca erau afara, intra unul cate unul. “Hai copiii” si vin cuminti la apel. Sper ca poate a luat un voiajor alb pe care il are vecinul si care mi se parea mie ca zboara mai greoi. Dar totusi hultanul a venit din spatele cotetului meu trecand razant cu acoperisul si silindu-i pe porumbeii mei sa se ridice. A dat deci la mine nu la vecinul meu prin urmare, de la mine trebuie sa fie victima.

Abia in acel moment realizez; victima este un superb mascul de satinet, pui scos la mine, atat de bland incat ma urmarea in zbor prin curte si de multe ori vroia sa aterizeze pe capul meu. Femela lui il cauta prin cotet insa …. in zadar. Ma cuprinde un sentiment de frustrare amestact cu ura. O ura profunda!

Nu apuc sa stau pe ganduri prea mult caci sotia striga din nou la mine: “uite-l, s-a ridicat din spatele acelui gard al vecinului”! Pana apuc eu sa privesc in acea directie vad pe Coana Mare cum zboara insa fara nimic in gheare. Tot sotia descopera explicatia. O pisica fugea de la locul faptei cu masculul meu de satinet in gura. Speriase uliul si ii luase prada.

Porumbelul inca era viu si dadea din aripi. Nu pot sti daca traia sau erau de fapt spasmele mortii. Pisica s-a dus cu el in curtea unui alt consatean. Pana as fi ajuns la locul respectiv, sarind vreo 2 garduri si fugind prin zapada groasa vreo 200-250 m, ar fi fost deja mort.

Privesc spre cotet si apoi spre culoarul pe care zburase femela de uliu. Ura aceea crescuse atat de mult in mine incat, da, recunosc, daca as fi putut cumva sa o prind, asa ca in filme, printr-o minune, i-as fi taiat picioarele fara nici cea mai mica remuscare. Ma… pe ele de legi ale naturii. Mi-a luat o pasare atat de draga mie incat acestea nu mai contau in acele momente.

Ce respect? Ce admiratie pentru uliu? Nu! Doar ura viscerala, primitiva, profunda! Ratiunea lasase loc instinctului.

A durat aceasta stare pana seara tarziu. M-am certat si m-a certat inclusiv sotia pentru ca am fost inconstient si, desi stiam ca “vrajitoarea” isi face de cap prin zona de vreo luna, am dat totusi drumul porumbeilor in ciuda impotrivirii ei care ma avertizeaza de cativa ani in fiecare iarna si de fiecare data cand dau drumul porumbeilor.

M-a mustrat constiinta ca totusi nu l-am cautat mai bine, poate il gaseam si-l salvam pe satinetul pierdut. Inca si acum ma mustra in acest sens.

A doua zi, duminica, usor usor, sentimentul de ura a inceput sa piarda din intensitate.
Astazi, cand scriu aceste randuri, ura nu mai exista. Desigur, nici dragoste, sub nici o forma. Insa a revenit respectul. Ba chiar o respect pe Coana Mare parca si mai mult decat o faceam pana acum.

Ce as mai face daca as prinde-o astazi? I-as examina fiecare cm patrat al corpului, as pune-o apoi intr-o cutie si as duce-o undeva departe apoi as elibera-o.

In cotet, a ramas un loc gol si o femela trista. Voi lua un alt mascul si voi forma o noua pereche. Desi sper sa nu mai fie cazul, in viitor, cu siguranta voi mai trece prin patanii asemanatoare insa, chiar si asa, un gol a ramas nu numai in cotet.

Cosmin