15-04-2009 • Diverse • 9,599 vizualizari

Autor: Neagu Mihai

Iubim porumbeii! Asta-i deja limpede din moment ce ne adunam pe acest site pe care-l vizitam uneori zilnic.
Fara doar si poate ne-am nascut cu dragoste pentru natura si slabiciune pentru porumbei, fie ca am fost constienti de acest lucru fie ca nu.

Cu toate acestea, exceptand pe cei ce i-au “mostenit din mosi stramosi” (adica de la tata in cele mai multe dintre cazuri), noi, ceilalti (marea majoritate indraznesc sa spun) i-am “descoperit” intr-un anume moment al vietii si de atunci nu i-am mai putut abandona. Poate ca fortati de imprejurari nici un ziua de astazi nu-i avem fizic langa noi insa in suflet ii vom avea vesnic si vom spera ca va veni si ziua in care ne vom tine in mana (plini de satisfactie) propriile pasari (spunand mandri – asta-i albastrul meu, sau asta-i …..).

Lasand la o parte viitorul, care este nestiut si greu de anticipat (mai ales in vremurile noastre, poate mai mult decat in alte vremi) sa ne amintim putin de trecut. Cand ati vazut prima data porumbelul? Cand l-ati aflat?

Nu ma refer aici la momentul in care a-ti vazut prima pasare din aceasta specie ci ma refer la momentul in care a-ti descoperit porumbelul, in care vazandu-l a-ti stiut ca aceasta pasare a intrat definitiv si ierevocabil in inima d-voastra.

Eram un pusti, un pusti ca toti pustii din Romania acelor ani. Petreceam foarte mult timp la tara, mult mai mult decat alti copii. Eram fascinat de lumea animalelor si cum nu aveam Animal Planet dedicam ore intregi studiului speciilor care ma inconjurau (animalele din ograda si cele din fauna locului). Ma bucuram de fiecare noua descoperire. Un loc aparte il ocupau porumbeii. Nu ai mei. Eu nu aveam. Eram un copil care locuia la oras, la bloc acolo unde porumbeii n-au ce cauta. Aveau in schimb prietenii de la tara. Ei se puteau bucura in voie de compania acestor pasari si pe langa ei si eu. Intre cei amintiti era un baiat mai mare. Depasea etatea noastra medie cu multi ani apropiindu-se de momentul plecarii in armata. El era maestrul. O voliera mare, vreo 40-50 de pasari, unele cu inel la picior, altele tragandu-se din “legendarul” gut sau la fel de celebrul albastru cu pene albe care face de rusine uliul. Mai presus de toate, acest om isi “zbura” porumbeii.

De la distante de 5 pana la 20 de km acestia se intorceau acasa. Va puteti inchipui imaginea pe care si-o formeaza un pusti de doar cativa ani (aflat inca la anii de dinainte de scoala) cand aude ca baltatul x a venit acasa de la ….. 15 km? Pfoooaaaa, era deja o vedeta in sat. Visam sa avem macar un pui din el, sa-i semene (la trup si culoare evident, musai necesar). Greu puteai obtine un pui de la maestru.

Stand cu ochii pe cer zilnic, facandu-mi praf pupilele ma hotarasem. Trebuia sa fac ceva. Trebuia sa am si eu porumbei. Ce naiba, ajunsesem sa-i visez venind in stol la mine acasa, lasandu-se pe acoperis. Ii puneam deja cam pe aceeasi treapta cu cainii ciobanesti enorma mea iubire dintotdeauna (atat de veche incat nu stiam cand se nascuse, probabil odata cu mine, ca si pasiunea pt porumbei numai ca aceasta era nestiuta si abia incoltea ca o samanta care statea sa germineze la primele rase ale soarelui).
Am mers acasa si hotarat, am inceput sa-mi rog parintii.

Raspuns, …. stiut deja …. NU hotarat. Nici nu mai are rost sa enumar puerilele argumente care mi se aruncau in fata (mai ales de catre tata, aprig opozant al ideii de “porumbei pe balcon”), le stiti deja, cei mai multi le-ati auzit si v-au lasat la vremea aceea un gust atat de amar incat greu se uita. A trecut ceva vreme, nu m-am lasat invins, s-au intensificat rugamintile. Au inteles ca desi mi-au cumparat canari acestia nu-mi pot alina dorinta de a avea porumbei si, intr-un grandios final, am auzit un DA spus cam cu jumatate de gura dat suficient cat sa ma faca unul dintre cei mai fericiti pusti din univers. O singura pereche aveam voie. Era suficient. Parca nici nu doream mai mult.

Va dati seama? Pentru prima data dupa atata timp nu mai priveam porumbeii altora ci aveam sa-mi privesc proprii porumbei.
Am inceput sa caut pasari.
Am mers la tara.
Era de Sfintele sarbatori pascale.
Oamenii isi vedeau de pregatiri, eu eram mai ocupat decat ei.
Am fugit tinta la amicul de la tara, Maestrul!
I-am spus oful, i-am spus ca vreau porumbei, i-am aratat inclusiv banii pe care-i stransesem deja (phiii, de ar stii mama cate zile am stat nemancat la scoala pentru a strange suma aceea ….).
M-a lasat in curte si a plecat sa-mi aduca o pasare.
Imi batea inima precum cea a unui pur-sange englez imediat dupa terminarea cursei. Urma sa am primul porumbel din viata mea.
A venit cu el in mana.
Un gutan cuc, pripasit, care dormea pe cotet fiind alungat de ceilalti.
Nu conta ca nu-i fiul gutului sau albastrului, nu conta ca era doar un gutam, nu conta ca n-are inel, nu conta nimic, nici macar ca-l platisem de vreo 10 ori la suma pe care i-o oferisem, era al MEU si asta era cel mai important.

L-am luat acasa la Tgv intr-o cutie de carton impreuna cu o lada de la tara.
Din lada aceea tatal meu mi-a facut un cotet in care se gaseau o adapatoare, o hranitoare, un vas cu nisip (ce pompos suma, vas, in fapt erau doar niste amarate de cutii de conserva de peste) si un cuibar (o cutiuta din lemn). Instalat in boxa sa (hm, boxa? biata ladita de fapt) am privit cucul ore in sir.
Cu greu ma aduceau ai mei in casa la mancare sau somn.
Cand a inceput sa cheme am fost deja in culmea fericirii.
Oaaaauuu, cucul meu mai si “canta”. Ii trebuie deci, negresit, o mireasa.
Duminica dimineata trezit cu noaptea-n cap, cu inima cat un purice, am plecat in piata 2 Brazi din Tgv (piata unde se vand animale, targovistenii stiu despre ce-i vorba) pentru a infaptui cele necesare.

Lume multa, sute de porumbei in ladite frumoase (termenul de burduf imi era necunoscut la vremea aceea), care mai de care … nu stiai unde sa te uiti si ce sa cumperi. Motati, baltatai, incaltati, cu coada evantai, cu funde in piept, atat de multi si de frumosi insa eu cautam voiajorii. Aveam acasa un gutan dar doream porumbelul suprem – voiajorul, al mai porumbel din neamul sau aidoma gutului celebru sau albastrului la fel de celebru.

Un domn inalt, burtos si cu mustata m-a intrebat ce caut. I-am spus timid, o porumbita.
Mi-a spus, alegeti una. M-am uitat in burduf si am vazut-o in prima fractiune de secunda. Alba ca si porumbelul pacii, curata si frumoasa ca o zeita. O porumbita tanara ce statea intr-un colt ferindu-se de ceilalti. Am spus imediat “asta” si am primit-o in palme atent sa nu-mi scape ca un pirat ce a descopeit in sfarsit comoara atat de mult cautata.

Am dus-o acasa intr-o punga de un leu si mai apoi am dat-o “sotului” ei. Ce a urmat stiti cu totii caci doar scena va este atat de cunoscuta si se petrece zilnic sub ochii d-voastra.

La putina vreme spre marea mea surprindere a aparut un ou. Fara a avea materiale la dispozitie, porumbita il ouase in cutiuta insa oul se rostogolea iar ea incerca disperata sa-l tina sub pene.

Am fugit imediat afara la salcamul din spatele blocului (acolo unde isi faceau gugustiucii cuibul si unde vazusem barbatusul carand bete). Am adunat cate betisoare am gasit (un pumn de copil) si le-am adus la boxa. Cat de fericiti erau. Cum statea alba mea pe ou aranjand noul cuib iar cucul cara de ziceai ca are norma pe care nu o poate rata, mai ceva ca la un concurs.

Au rotit cuib, au depus ponta completa (cele doua oua) si s-au apucat de clocit.
Greu de descris sentimentul pe care-l traiam zilnic uitandu-ma la ei, doar privindu-i fara sa intervin in vr-un fel. Lasand natura sa-si urmeze cursul si pasiunea sa zburde in sfarsit.
Apoi …… s-a intamplat!
Pe cand eu asteptam primii pui, ocazie cu care doream sa eliberez si adultii (caci regula noastra, a “porumbarilor” – deh acum eram si eu in breasla – spunea ca nu poti da drumul porumbeilor voiajori decat dupa ce scot primii pui, altfel ramai fara ei), tatal meu afla cu stupoare de la un coleg de serviciu ca porumbeii pe balcon atrag tantarii, fac pureci, miros urat vara, …. intr-un cuvant nu-i vor aduce decat necazuri.

Iata asa, in cateva minute cusca mi-a fost stricata, cuibul aruncat, iar pasarile …. urmau sa fie lasate in voia sortii. Singura dorinta a fost ca pe alba sa o eliberez eu. Cu lacrimi in ochi, fara drept la replica, am cuprins-o in palme, cucul zburase deja eliberat fiind, si am “lansat-o”.

S-a dus, probabil acasa luandu-si cu ea si perechea. I-am privit cum s-au asezat pe bloc si apoi s-au ridicat in vazduh disparand in spatele cladirii inalte si gri. Nu mai plangeam. Era zadarnic. Imi promisesem deja ca intr-o zi voi deveni columbofil.

Au trecut multi ani si acea zi inca nu a venit insa vreme este iar de venit va veni cu siguranta.
Cele doua ousoare le-am pastrat ani de zile in camera mea. Le priveam si-mi aduceam aminte de alba si cucul primii mei porumbei. Dupa acestia au urmat alte incercari de a materializa pasiunea (la tara, la prieteni, acasa nemaifiind chip) insa zadarnic. Porumbeii nu pot fi crescuti decat la mica distanta (fizica) de inima.

Lasam insa din nou viitorul deoparte si va intreb acum, intorcandu-ne in trecut, cand si cum a-ti avut primul porumbel?