04-06-2015 • Porumbei de agrement • 3,345 vizualizari

Aşa cum toţi cei interesaţi de domeniu cunosc, cel puţin de la Feliciu Bonaţiu încoace, „România columbofilă” a fost „brandată” drept „ţară a porumbeilor de zbor”. Astfel, pomelnicul exhaustiv făcut de renumitul autor, în prima variantă (1985. Rasele de porumbei din România. Bucureşti: Editura Ceres, p. 22.) număra 51 de rase autohtone, dintre care 47 erau de zbor – aici intrând deopotrivă rotitorii şi jucătorii. În varianta postdecembristă (1999. România, ţara porumbeilor de zbor. Franţa: Revista Colombiculture.), „paleta raselor de zbor şi joc româneşti” ajunsese la 72 de itemuri, dintre care 68 fiind rase de zbor. După cum lesne se observă, atât în varianta iniţială cât şi în cea „revăzută şi adăugită”, rasele „ne-zburătoare”, invariabil în număr de 4, rămân o categorie… cel mult neglijabilă.

Cele patru rase „aparte”, în carte trecute la „porumbei cu talie mare”, sunt:
– Porumbel[ul] moţat de Ploieşti (grupa porumbeilor câmpeneşti),
– Porumbel[ul] mare de Calafat (grupa porumbeilor uriaşi sau giganţi),
– Porumbelul[ul] uriaş de Salonta (grupa porumbeilor uriaşi sau giganţi),
– Voltat[ul] rustic dobrogean (grupa porumbeilor voltaţi sau rotari).

În articol, trecute la „alte rase româneşti” sunt:
– Uriaş de Salonta (grupa: porumbei uriaşi),
– Moţaţi de curte din Calafat (grupa: porumbei câmpeneşti),
– Moţaţi albi de Ploieşti (grupa: porumbei câmpeneşti),
– Voltat rustic de Dobrogea (grupa: porumbei voltaţi).

Dintre acestea, rasa calafeteană e de fapt… două. Prima este „Porumbel[ul] mare de Calafat”, menţionat sub acest nume în cartea lui Bonaţiu, inclus anterior în culegerea de standarde a raselor româneşti, întocmită de către Uniunea Columbofilă din R. S. România, în anul 1975, sub denumirea de „Porumbel uriaş de Calafat” – rasă de porumbei (mai) mari şi nemoţaţi, „unicolori şi bălţaţi pe toate culorile de bază”.

Cea de-a doua rasă, cu care prima se mai confundă în literatură, e „Porumbelul moţat de curte din Calafat” – nu atât de mare ca şi prima, însă moţată şi cu desen pag. Ea a fost inclusă anterior ca rasă distinctă şi de către Ştefan Péterfi în cele două ediţii ale principalei sale lucrări pe teme columbofile (1963. Creşterea porumbeilor. Bucureşti: Editura Agro-Silvică, p. 81.), respectiv (1970. Creşterea porumbeilor, Ed. a II-a, Revăzută şi îmbunătăţită. Bucureşti: Editura Ceres, p. 61.). Şi la acest autor figurează (tot alături de Porumbelul moţat de Ploieşti), la grupa „Porumbeii cîmpeneşti sau Porumbeii de culoare”.

Dar, cum lămurirea aspectelor privitoare la porumbeii utilitari olteneşti nu face obiectul propus al acestui topic, fiind, cred, doar un bun subiect pentru un articol viitor, deocamdată îmi voi limita această paranteză la atât.

Oricum ar fi treaba cu aceşti porumbei româneşti de carne, în referinţele de mai sus nu e nici vorbă de vreo rasă (românească) bănăţeană. Şi atunci, pe bună dreptate, vă veţi întreba probabil: de unde titlul ăsta?

Ei bine, cititorii mai vechi şi constanţi ai acestui site poate îşi mai amintesc predilecţia manifestată sporadic de mine în textele (comentariile şi topicurile) postate, şi anume aceea pentru rasele grele, utilitare, româneşti.

De-a lungul anului 2014, căutând detalii despre crescători şi crescătorii cu astfel de porumbei, am dat cu totul întâmplător, în special în zona Banatului, dar şi mai extins, în partea de vest a ţării, mai ales în Arad – Crişana, peste denumiri care au în spate linii interesante de porumbei mari, probabil pseudo-rase sau aproape-rase, pentru că din păcate nimeni nu s-a învrednicit să le descrie, standardizeze, omologheze, etc., lucru care îmi pare regretabil, fiindcă în vestul României cred că avem (sau, mai corect, am avut) de a face cu o veritabilă „Regiune a porumbeilor de carne” în „Ţara porumbeilor de zbor”.

Aceste „rase” au fost cândva destul de comune în toată această parte de vest, iar în Banat, atât în cel românesc cât şi în cel sârbesc şi, poate, şi în cel unguresc. Din păcate prea puţin a rămas din ele şi s-a transmis până la noi. Deşi, din ce am aflat, prin gospodăriile locale încă mai apar reminiscenţe, doar crescătorii în vârstă le mai pomenesc numele, ori, dintre cei mai tineri, doar nostalgicii, majoritatea şi ei ajunşi la cea de-a doua tinereţe.
În trecut însă, aproape fiecare oraş mai răsărit din această parte, printre care Arad, Lugoj/ Lugosch, Jimbolia/ Hatzfeld, Chichinda/ Kikinda, Becicherecu Mare/ Zrenjanin, Vârşeţ/ Vršac, etc., avea propriul tip sau măcar linie de porumbei de carne, de cele mai multe ori cu denumire distinctă.

Deşi crescuţi pentru consum în multe din gospodăriile locale, indiferent de etnia proprietarului, nici aici acest tip de porumbei nu era apreciat altfel decât în farfurie, dovadă fiind tocmai inexistenţa lor ca rase standardizate şi, eventual, omologate.
Din ce mi s-a spus (www.porumbei.ro/salvarea-raselor-romanesti-partea-a-4-a-adevar-sau-provocare, comentariul 2.), ei erau comercializaţi laolaltă cu alte produse de consum, prin pieţele agro-alimentare, pesemne nefiind consideraţi demni de a fi alăturaţi conspecificilor lor din pieţele de porumbei şi animale mici.

Chiar şi aşa, considerate doar „mâncare”, nu „valori vii”, spre deosebire de porumbeii „adevăraţi”, adică cei de zbor, joc, ornament, etc., atenţia acordată raselor grele în Banat-Crişana rămâne notabilă, prin contrast cu preferinţele manifestate de columbofili în restul ţării. Astfel, dacă includem la „rase vestice” Uriaşul de Salonta (singura rasă autohtonă cu adevărat uriaşă) şi dacă ţinem cont de faptul că Moţatul de Ploieşti nu era deloc o rasă grea şi nici mare, cu excepţia Olteniei, mai precis a Calafatului ca epicentru şi a împrejurimilor în care probabil vremelnic au radiat unele influenţe, românii nu prea au agreat porumbeii din această grupă.

De ce tocmai aici, în regiunea de vest, această tendinţă, e oarecum lesne de intuit. În ţara porumbeilor „fancy”, ţinuţi pentru frumuseţea şi zborul lor agreabil, Banatul şi zonele adiacente au fost regiunea pragmatică, în care până şi porumbeii trebuiau să aibă o utilitate practică.

Pe bănăţeni, firi extrem de „bine orientate”, externii ar fi tentaţi să-i considere „scoţienii României”, asta dacă nu ar ştii că ei nu sunt zgârciţi ci doar cumpătaţi, pentru că, totuşi, statutul de „Frunce” cu cheltuială se (men)ţine. Au intrat astfel şi în folclorul anecdotic: (pentru a-şi minimiza cheltuielile şi/ sau a nu-şi diviza averea) fiecare familie bănăţeană face un singur copil, şi asta numai pentru că nu poate face doar jumate, cum şi-ar dori.

Desigur, acest banc viza şi caricaturiza bănăţeanul autentic, din păcate tot mai rar azi, a cărui mentalitate formată în condiţii istorice specifice, le reflecta. Fără a ne adânci incursiunea în mentalul regional, de reţinut rămâne că Banatul a avut tradiţie columbofilă utilitară. Potrivit unor surse (www.porumbei[…], ibidem.), inclusiv rasa de porumbei Saar/ Saarland(taube) ar avea conexiuni sau chiar rădăcini aici.

Astfel, creatorul rasei, crescătorul Mathias Holler, originar din ceea ce azi cunoaştem ca fiind Banatul sârbesc, ar fi început să crească asemenea porumbei încă din perioada sa bănăţeană. Ulterior, după refugierea în Occident, a refăcut rasa şi a adus-o la forma în care o ştim. Nu ar fi exclus ca Saarlandtaube, chiar dacă a fost omologat(ă) departe de Banatul geografic, să înglobeze şi să reflecte preferinţele şi idealurile după care erau crescuţi porumbeii utilitari în Banatul istoric de odinioară.

Spre deosebire însă de porumbeii domnului Holler, utilitarii rămaşi în Banat au avut o soartă mai puţin glorioasă, cel puţin în partea românească a regiunii, unde au fost sistematic neglijaţi. Astfel, deşi modestele mele preocupări columbofile, atâta cât sunt, sunt strict specializate şi focalizate tocmai pe aceste rase autohtone de talie mare, abia anul trecut mi-a ajuns la urechi câte ceva despre ele.

Pentru respectarea adevărului, corect ar fi să menţionez că, anterior experienţei de anul trecut, la care făceam referire şi în preambulul textului, primul contact cu această tradiţie columbofilă locală l-am luat în anii ’80, prin intermediul cărţii domnilor Ioan Vancea şi Feliciu Bonaţiu (1986. Creşterea porumbeilor pentru carne. Bucureşti: Editura Ceres, pp. 64-65.).

Acolo, la varietăţi ale Porumbelului găină rustic, printre altele, sunt menţionate „Porumbelul găină bănăţean” (răspândit în Timiş-Bihor) ca distinct de „Porumbelul găină maghiar” (Magyar csirke galamb – răspândit în Makó-Békéscsaba).

Din cele observate, rasa este prezentă şi în scrierile lui Péterfi (1970. Creşterea porumbeilor, Ed. a II-a, Revăzută şi îmbunătăţită. Bucureşti: Editura Ceres, p. 88.), în vremea căruia era «mult răspândită şi la noi, în special în judeţele Timişoara [sic!] şi Bihor sub denumirea de „cirche” (csirke galamb)». De aici însă putem deduce că, în anii ’60-’70, cele două varietăţi apar ca fiind o singură rasă şi varietate, nediferenţiată semnificativ.
Potrivit celor auzite de pe la crescătorii mai vârstnici din zona mea de origine (jud. Hunedoara), acest tip rustic de porumbel găină utilitar, la noi numit local „găinar” sau, la bănăţeni, „circan” (derivat din maghiarul „csirke” însemând găină, pui) era crescut şi în Ardeal, cel puţin în judeţele limitrofe Banatului.

Din păcate însă, cu toate că din Banatul istoric, în prezent, ţara noastră deţine „partea leului” şi anume cca. 2/3, în timp ce Serbia deţine cca. 1/3, iar Ungaria un „insignifiant” 1%, din vechiul Porumbel găină rustic bănăţean la noi nu mai există nici urme (asta, desigur, dacă facem abstracţie de exemplarele importate din Serbia şi/ sau Ungaria).

În ţările vecine însă, încă mai pot fi întâlniţi sub forma a două rase distincte, denumite „Banatski Pilicasti Golub” (Porumbel găină bănăţean) – la sârbi, respectiv „Magyar Csirkegalamb” (Porumbel găină maghiar) – la unguri.

Situaţia celorlalte rase şi linii de porumbei utilitari autohtoni este şi mai tristă.
Astfel, două dintre ele, peste care am dat în premieră într-un articol publicat online la finele anului 2012, la acel moment erau enumerate deja ca rase dispărute (cristianghinea.wordpress.com/2012/10/17/salvatorul-roller-ului-de-lugoj/).

Crescute cu precădere în zona Lugojului, acestea sunt rasa Hendel/ Händl/ Hendl – tot un porumbel de tip găină, însă clar distinct de Circa golumb/ Circa golumba (Csirke galamb) care şi el era binecunoscut crescătorilor locali (deci nu puteau fi confundaţi) şi, respectiv, rasa Tilingher/ Tilingăr/ Tillinger – porumbel de talie mare şi încălţat, asemănător Uriaşului Maghiar (Magyar Óriás Galamb) însă totuşi diferit.

Investigând tema, am aflat de existenţa unei a treia rase grele locale, de data asta preferată în împrejurimile Aradului, pe care bănăţenii nemţi o numeau „Bedjesch” şi o cunoşteau ca fiind strămoşul aceluiaş Uriaş Maghiar.

Din ce am aflat, era crescută şi de columbicultorii români locali, care o numeau „Bedeş”/ „Begheş”. Unii dintre aceştia o cunosc în două varietăţi de talie: „Bedeş Simplu” şi „Bedeş Imperial”. La rândul lor, şi crescătorii români ai rasei o consideră cel puţin strămoşul Uriaşului maghiar, dacă nu şi a altor rase maghiare cu talie (mai) mare şi încălţătură, cum ar fi Porumbelul buga (Alföldi buga galamb).

Etnicii maghiari din zonă o cunosc drept „Begyes”, termen care în limbajul curent din Ungaria este asociat şi/ sau inclus de regulă în denumirile maghiare ale raselor guşate, însă în Crişana vizează orice rasă de talie (mai) mare, „cu pene pe picioare” şi, eventual, cu moţ. Probabil că din acest termen maghiar derivă şi variantele de nume şvăbeşti şi româneşti ale rasei – cel puţin mie, necunoscător al limbii maghiare şi/ sau germane, variantele româneşti şi germane îmi par transliterări şi/ sau adaptări fonetice ale cuvântului maghiar.

Şi situaţia acestei „rase” este critică. Deşi încă mai există prin gospodăriile din zonă, vârstnicii o tratează ca pe o variantă insuficient ameliorată şi selectată a Uriaşului Maghiar, în timp ce tinerii o consideră o corcitură a acestei rase şi, ambele categorii de vârstă, tind să o desconsidere.

În fine, exista şi o a patra rasă sau linie utilitară locală, care era crescută în zona Jimboliei, cu precădere de populaţia rurală de origine germană. Cel mai probabil la baza acestui tip compozit de porumbei stăteau rasele: Strasser, porumbeii Romani şi Guşaţii mari englezi. Erau porumbei de talie (relativ) mare, apărând în orice culoare sau combinaţie cromatică posibilă la acestă specie. Cu totul sporadic apăreau şi exemplare moţate. Ca aspect, erau mai puţin frumoşi decât ceilalţi utilitari locali amintiţi anterior, fiind un tip de porumbei dedicaţi exclusiv producţiei de carne. Erau deosebit de prolifici, buni părinţi, rezistenţi la boli dar agresivi. Crescuţi extensiv, îşi purtau singuri de grijă indiferent de anotimp, crescătorii oferindu-le doar adăpost, mai mult tolerându-i decât îngrijindu-i.
Şi această linie utilitară proprie Jimboliei avea un nume specific. Din păcate nu am reuşit să îl aflu, cei care mi-au spus despre aceşti porumbei nemaiamintindu-şi-l.

În afară de aceste nume de rase, linii şi tipuri de porumbei de carne, mi s-a relatat că în Banat mai exista în uz cel puţin o denumire sârbească pentru porumbeii pintenaţi/ încălţaţi. Nu am reuşit însă să aflu dacă făcea referire la o rasă sau linie distinctă, crescută preponderent de sârbii bănăţeni, sau era doar o versiune nominală în limba sârbă a uneia/ unora dintre tipurile utilitare de porumbei amintite mai sus. Din păcate nici această denumire nu a ajuns până la mine.

Am aflat în schimb o serie lungă de alte denumiri, majoritatea maghiare şi româneşti, folosite local pentru nominalizarea unor porumbei de talie mare, crescuţi în zonă. Pentru majoritatea porumbeilor care poartă aceste nume, nu am reuşit să obţin descrieri suficient de relevante, astfel încât să ajung la concluzia că ar fi diferiţi de cei descrişi ca aparţinând liniilor/ „raselor” prezentate mai sus.

Un index cât-de-cât complet al tuturor acestor nume auzite de mine până în prezent este:

– Händl/ Hendl;

– Tăpălăgos (românesc)/ Tăpălăgos bănăţenesc,
– Porumbei pintenaţi,
– Pintenaţi româneşti/ Pintenaţi de Banat/ Pintenaţi bănăţeneşti;

– Tillinger (taube),
– Bánáti Cipős Galamb/ Bánáti Cipős Vozas,
– Bánáti Nagy Vozas,
– Magyar Goyvas,
– Magyar Vozas,
– Nagy Begyes/ Begyes (galamb),
– Bedjesch (taube),
– Bedeş/ Begheş.

Unde:
– händl/ hendl = găină (în limba germană austriacă);
– tăpălăgos = „(despre oameni şi animale) care are picioarele mari şi un mers greoi” (conform: dexonline.ro), aici făcând probabil trimitere la încălţătura specifică rasei;
– pintenat = (despre păsări) care au piciorul „încălţat” cu o formaţiune specifică alcătuită din pene;
– taube = porumbel (în limba germană);
– bánáti = bănăţean (în limba maghiară);
– cipős = (cu) încălţătură, încălţat, (despre păsări) „pintenat” (în limba maghiară);
– galamb = porumbel (în limba maghiară);
– vozas = termen arhaic folosit în trecut (în limba maghiară), cu sensul generic de „porumbel”; actualmente, după înlocuirea sa cu sinonimul „galamb”, atât în limba vorbită de minoritatea maghiară din România cât şi în limba maghiară în uz în Ungaria, mai apare doar cu sensul restrâns sau specific de „porumbel de rasă comună”, „guţan”;
– nagy = mare (în limba maghiară);
– magyar = maghiar, unguresc (în limba maghiară);
– goyvas = guşat (în limba maghiară);
– begyes = guşat (în limba maghiară), dar (prin extensie, cred) şi corpolent, durduliu, voinic, voluminos;
– bedjesch = (probabil) adaptare fonetică pt. limba germană a maghiarului „begyes”, termen folosit de şvabii bănăţeni pt. a desemna o rasă locală de porumbei mari, încălţaţi şi moţaţi, consideraţi strămoşii Uriaşului maghiar;
– bedeş/ begheş = (probabil) adaptări fonetice ale maghiarului „begyes”, folosit uneori la românii din zona de vest a ţării în principal pt. a desemna generic orice rasă sau tip de porumbei mari, încălţaţi şi moţaţi.

Cât despre originea şi semnificaţia cuvântului „tillinger”, deliberat lăsat de mine la urmă, nu am încă o explicaţie sau traducere satisfăcătoare. După unele păreri ar fi numele crescătorului originar sau a creatorului acestui tip de porumbei (un prezumat domn Tillinger). Alţii, în schimb, opinează că ar fi un sinonim arhaic pt. „trommel”/ „toboşar” (în limba germană). În fine, există şi păreri potrivit cărora ar putea însemna „papucar” ori „pantofar” şi, prin extensie de sens, (la păsări) pintenat (în unele graiuri locale şvăbeşti sau, poate, în idiş).

Ca o notă, este important de menţionat că denumirile străine (maghiare, germane) de mai sus au fost transliterate mai mult „după ureche”, pornind de la forma sau pronunţia lor orală şi folosind un alfabet aproximativ, bazat şi inspirat de cel al limbii române. De altfel, cred că multe dintre aceste nume conţin cuvinte ce aparţin mai degrabă vocabularului dialectal, arhaic, şi nu neapărat limbilor literare de astăzi.

Unele dintre aceste denumiri este posibil să apară aici în premieră într-o formă scrisă. Chiar şi în trecut, când porumbeii la care se refereau erau mult mai populari, aceste nume erau vehiculate mai mult oral, ca parte a unui jargon columbofil, şi acesta regional şi arhaic. Suplimentar, pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, acest vocabular a fost şi este tributar etno-culturii şi instrucţiei crescătorilor care îl cunosc şi folosesc.

Pentru toate aceste motive, dintre numele prezente în acest „convocator”, unele cred că ar putea fi sinonime, doar câteva denumind populaţii locale cu personalitate distinctă. Aşa cum se poate observa, o parte din ele sunt doar împrumuturi lingvistice, preluate şi adaptate fonetic funcţie de limba şi dialectul etno-cultural sau etno-naţional al crescătorilor.
Ar mai fi de precizat că, deoarece nu vorbesc limbile şi dialectele minorităţilor istorice din Banat, am fost ajutat cu informaţii şi explicaţii de către un bun partener de corespondenţă online, cunoscător atât a unei semnificative părţi din graiurile locale, cât şi al tradiţiilor columbofile şi nu numai. Chiar dacă nu i-am cerut acordul să-l nominalizez, ţin să-i mulţumesc pe această cale. Eventualele neînţelegeri şi/ sau erori de transcriere îmi aparţin, mi le asum şi rog pt. ele înţelegere din partea cititorilor.

Cât despre aceşti porumbei, fiind mai mult linii sau hibrizi de producţie, mai mult sau mai puţin stabilizaţi, şi neavând un standard de rasă care să dea o direcţie selecţiei şi ameliorării lor, probabil că existau destule diferenţe, uneori chiar şi între păsările fiecărei crescătorii.

Personal înclin să cred că, la fel ca şi în cazul denumirilor, ale căror elemente de bază, multe se pretează la a fi interşanjabile, fiind combinate şi recombinate funcţie de vorbitor; şi trăsăturile de bază ale acestor porumbei, erau prezente mai mult sau mai puţin pronunţat, funcţie de crescător şi crescătorie şi, nu în ultimul rând, în funcţie de localitate şi tendinţele locale. Şi aici ca peste tot, presupun că, un rol extrem de important l-a jucat moda, „gustul şi priceperea” fiecăruia.

De aceea acum, când toate aceste „rase” sunt practic ca şi dispărute, ne este imposibil să mai stabilim, doar bazându-ne pe amintiri (şi acelea lacunare), care este raportul exact între ele. Între unele, e posibil să fie doar ca de la parte la întreg. Altele e posibil să aibă suficientă personalitate încât, dacă ar fi fost conservate şi, eventual, selectate şi ameliorate, să aibă suficient potenţial de rasă.

Totuşi, chiar şi din amintiri, ne rămân constante câteva din trăsăturile lor de bază, suficiente însă pentru o concluzie.

Astfel, cu excepţia porumbeilor-găină, care aparţin altei tipologii, toate celelalte rase, linii, varietăţi aveau în comun faptul că erau porumbei:
1. mari,
2. guşaţi,
3. încălţaţi.
Unele prezentau şi (4.) moţ.

Este foarte posibil ca, la formarea acestor „rase”, vectorii trăsăturilor de mai sus să fi fost rase dedicate şi selectate expres în vederea augmentării respectivelor atribute. Nu ar fi exclus ca unele dintre acestea să fie rase existente şi în prezent, omologate în ţările lor de origine, însă mult modificate în timp, de-a lungul procesului de diferenţiere şi fixare a caracterelor dătătoare de identitate şi personalitate. De asemenea, o parte a raselor grele banato-crişane pot fi chiar linii vechi sau variante obsolete ale unor astfel de rase. Pe marginea acestei teme putem face mai mult speculaţii.

O primă rasă, poate cea mai importantă, bază a columbiculturii utilitare locale atât din stânga cât şi din dreapta Tisei, ar putea fi o ipotetică rasă grea adusă de turci în timpul ocupaţiei regionale.

Referiri la originea turcească a unor rase maghiare de porumbei mari şi mici, dar şi de câini, sunt mai multe. În ceea ce priveşte rasele mari de porumbei, autorii Vancea şi Bonaţiu (1986. Creşterea porumbeilor pentru carne. Bucureşti: Editura Ceres, pp. 48-49.) sunt de părere că este şi cazul Uriaşului maghiar, existând „şi în prezent o aşa-zisa rasă turcească asemănătoare în Orient, porumbelul Uriaş de Smyrna”.

Acum, nu ştiu dacă această rasă orientală a fost adusă de otomani şi în alte provincii (paşalâcuri, eyaleturi, vilaieturi, etc.) europene ale imperiului şi, dacă da, dacă mai pot fi întâlnite reminiscenţe sau chiar rase omologate provenite din ea. Personal nu am cunoştinţă despre ele.

Este posibil ca ele să nu fi fost agreate decât în această parte de Europă Centrală – Bazinul Panonic – zonă de şes cu deosebit potenţial agrar, în care poate că porumbeii de carne erau o ramură minoră a zootehniei de subzistenţă, la populaţia rurală.

Nu avem de unde să ştim, putem doar specula. Se poate însă observa că, în Bazinul inferior al Dunării, unde influenţele columbofile otomane nu cred că le erau străine localnicilor, atât la nordul fluviului – în Muntenia şi Oltenia, cât şi la sud – în Bulgaria, preferinţele s-au îndreptat către aceleaşi tipologii de porumbei zburători (rotitori şi jucători).

Contribuţii la formarea „raselor” utilitare bănăţene le-au avut şi una sau mai multe rase de porumbei guşaţi. La unele linii locale ce prezintă vestigii de guşă hipertrofiată, aceste contribuţii au fost semnificative, în timp ce la altele poate că guşaţii au jucat doar rolul de ameliorator. Din ce mi s-a spus, dintre rasele (re)cunoscute ca atare, cel mai des a fost vehiculat numele Guşatului englez, dar şi Guşatul de Pomerania (sau ceva numit local „Goyvas Pomeranean”). Speculativ, în baza continuumului politico-economico-cultural din care şi Banatul era odinioară parte, mi-au fost vehiculate şi numele Guşatului de Silezia, respectiv a Guşatului de Boemia.

În fine, e posibil să mai fi existat o rasă încălţată, însă această trăsătură putea la fel de bine să fie introdusă atât de guşaţi cât şi de încălţaţi uriaşi otomani. La fel şi moţul.
Reveniţi la porumbeii turceşti de talie mare, ar merita menţionat şi faptul că aceştia ar putea fi şi strămoşii Uriaşului de Salonta. Astfel, într-o postare apărută în anul 2008 aici (www.porumbei.ro/alea-jecta-est, comentariul 17.), un anume domn Filep, auto-recomandat drept „Columbofil din 1940”, ne spune referitor la porumbeii Uriaşi de Salonta că: „autentic au provenienta turca.In ani 50 pe piata aradului ei erau numiti uriasi turci.” [sic!]

În continuare am putea specula faptul că ipoteticul „nostru” „Uriaş otoman” crescut (şi) în Banat-Crişana, reprezenta o populaţie polimorfă de porumbei utilitari, din care columbofilii din Ungaria au selectat şi încurajat cu precădere liniile încălţate, în conformitate cu „gustul şi priceperea lor”.

De alfel predilecţia pentru pintenaţi se regăseşte şi la alte creaţii mai vechi sau mai recente ale columbofiliei maghiare, dintre care unele aparţin unor grupe în care această trăsătură poate reprezenta un impediment. Astfel, în afară de rasele cu talie mare (Magyar óriás, Alföldi buga, Alföldi parasztgatyás), în Ungaria întâlnim zburători pintenaţi (Dunakeszi babos keringő, Budapesti tollaslábú gólyás keringő, etc.), rolleri încălţaţi (Debreceni pergő) şi, chiar şi Voiajorul maghiar de frumuseţe (Magyar díszposta) având pene pe picioare.

De partea „noastră” de Tisa, tot funcţie de preferinţe, se pare că au fost agreaţi cu precădere porumbeii „desculţi”, „cu picioare curate”.

În cadrul acestor „rase” utilitare crescute local/ regional, o notă aparte au făcut-o porumbeii de tip găină. În trecut, mai mult în Banat, dar şi în Crişana, existau destul de multe rase, varietăţi şi, probabil, hibrizi de porumbei aparţinând acestei grupe. Unele dintre aceste rase vechi mai există şi în prezent, chiar dacă în timp au suferit evoluţii şi transformări atât în ceea ce priveşte aspectul cât şi denumirea.

Pobabil una dintre cele mai spectaculoase introduse în Banat, cel puţin sub aspectul desenului caracteristic, a fost Porumbelul găină-griv (Huhnschecke).

De provenienţă austriacă, înainte ca originea să-i fie rechiziţionată de Ungaria, care a şi omologat-o, rasa Huhnschecken a fost cunoscută în Europa Centrală sub diverse nume alternative, care s-au tot schimbat progresiv, printre care: Händl/ „Händltaube”, Porumbel de Linz/ „Linzer Taube”, Porumbel Maghiar/ „Ungar’sche”/ „Ungarische Taube”, etc.

Local, şvabii bănăţeni cunoşteau rasa Huhnscheck sub numele de Linzer-Scheck, iar românii bănăţeni îi spuneau într-o pronunţie aproximativă ce uneori suna cam aşa: „Humşec”/ „Hunşec”.
Nu ar fi exclus ca şi aceată rasă să fi contribuit la formarea şi/ sau ameliorarea populaţiilor de găinari de la noi. Din păcate, date şi detalii concrete nu am aflat.

O altă rasă şi, poate, de cea mai mare importanţă locală printre porumbeii din această grupă, a fost Porumbelul găină bănăţean, cunoscut popular sub numele de „găinar” sau, local, „circan”/ „cirche”/ „circa golumb(a)”.

Această rasă care, începând cu anul 1981, are şi un standard stabilit în fosta Iugoslavie, după destrămarea acelui stat a rămas moştenire Serbiei, sub numele de „Banatski pilicar”/ „Banatski pilicasti golub” ori, în alte limbi de largă circulaţie „Banater Huhntaube” (lb. germană) sau „Banat Chicken Pigeon” (lb. engleză).

Din acelaşi Circan bănăţan, o linie apare ca rasă de sine stătătoare şi în Ungaria sub denumirea de „Magyar csirkegalamb”/ „Ungarische Huhntaube”.

Din ce mi s-a spus, la noi circanul bănăţean era crescut preponderent în culoarea roşu recesiv, mai rar apărând exemplare cu desen gen „Strasser”, ceea ce îmi sugerează o influenţă venită din partea Porumbelului Florentin (Gazzo Fiorentino).

Tot din auzite, bănăţenii de origine germană, cel puţin prin părţile Aradului, (mai) foloseau numele de „Handl” ca sinonim atât pentru „Circani” cât şi pentru „Malteser” (Porumbelul Maltez), de unde deduc că în crescătorii aceste rase erau frecvent încrucişate între ele.

Interesant este însă că prin „Hendel” crescătorii (români şi nemţi) din zona Lugojului, înţelegeau o rasă distinctă, diferită de cele de mai sus. Acest Hendel/ Händl era un porumbel utilitar tip gaina, intermediar ca aspect între rasele: Huhnschecke, Csirkegalamb şi Maltez. Este foarte posibil ca din aceste rase să fi şi provenit.

După alte păreri la baza acestei „rase” locale ar sta „găinarul german vechi”, în combinaţie, în proporţii mai mult sau mai puţin semnificative, cu Porumbelul găină bănăţean şi Porumbelul găină maghiar. Potrivit aceleiaşi surse, nu ar fi de exclus nici ipoteza după care Hendelul lugojan ar fi de-a dreptul linia sau tipul vechi de Modena german (Deutsche Modeneser), fiind mai apropiat ca aspect chiar şi de rasa actuală decât de circanii maghiari şi sârbeşti pe care îi cunoaştem.

Oricare i-ar fi originea, Händl-ul „de Lugoj” e clar o linie aparte, distinctă de toate celelalte, suficient încât să aibă potenţial de rasă. În legătură cu acestă populaţie de porumbei, am mai auzit şi că i-ar fi fost întocmit un (proiect de) standard chiar de către Ştefan Péterfi în colaborare cu crescătorii locali. Din păcate, nu cunosc alte detalii, nu am intrat în posesia vreunui exemplar al acestui standard de rasă şi, nici măcar, nu am văzut aşa ceva. Nu-mi rămâne decât să sper că vreun columbofil localnic, va vedea acest text şi, va contribui cu lămuriri…

Ajunşi spre finalul topicului, dacă tot am început textul cu un comentariu în care explicam titlul, voi încerca să închei rotund cu o precizare. Titlul la care mă gândisem iniţial era „Din tradiţia uitată…”. Totuşi, am decis să revin asupra lui, considerând că, până la uitare, în cele mai multe cazuri, premergătoare este ignorarea, „etapă de parcurs” fără de care prima ar fi mai greu posibilă şi, oricum, nu s-ar instala definitiv.

De aici şi partea de manifest pe care o adaug, îndemnând la un exerciţiu de memorie, făcut atât împotriva ignorării cât şi a rudei sale lexicale, ignoranţa.

Adresez astfel, tuturor celor care prin cunoştinţele şi flerul lor ar putea corecta, completa, clarifica sau îmbogăţi informaţiile aflate de mine şi făcute publice aici, un apel de a contribui cu noi date şi opinii.

Deocamdată am prezentat tot ce am aflat până acum referitor la această temă.

Pe viitor îmi doresc ca, în măsura în care voi reuşi să adun suficient material pt. câte un articol, în topicuri dedicate fiecăreia dintre aceste „rase”, să le şi descriu amănunţit, centralizând şi sistematizând inclusiv informaţiile noi, obţinute şi pe această cale. De asemenea, sper să public şi imagini cu aceşti porumbei.

Pentru eventualele contribuţii, dar şi pentru răbdarea de a mă fi urmărit până aici, vă mulţumesc anticipat!

barbeanu.sunphoto.ro