17-11-2008 • Povesti • 10,563 vizualizari

Autor: Neagu Mihai

Cand stai de vorba cu el pare un intelept cu o varsta respectabila.
Cunoaste multe, pare a fi trecut prin intamplari nenumarate in viata.

Are stiinta despre animalele domestice aidoma unui zootehnist amator si le ingrijeste cu o dragoste nemarginita.

Stie pe fiecare ce parinti sau frati are, care-i sunt obiceiurile, unde doarme, ce mananca … fie ca-i vorba de gaina, rata ori capra sau caine si vaca. Mai presus de toate insa, comorile lui sunt porumbeii.
Nu are decat 11 (voiajori si gutani) si s-a apucat de “columbofilie” in urma cu un an.

A intrebat pe altii mai invatati, a incercat sa afle cat mai multe si sa le creeze conditii bune de trai (a auzit cu aceste ocazii ca exista unii oameni care practica sportul columbofil, care cronometreaza porumbeii ce le vin acasa de la sute sau chiar peste o mie de km si mult l-au mai fascinat aceste lucruri).

Isi dorea de mult astfel de pasari iar in momentul in care a primit o pereche de pui a fost foarte incantat. Un vanat si o stropita (inelata), inca piuind, doi pui dezorientati, probabil prinsi de braconieri si vanduti cine stie de cate ori si cine stie cui. Au ajuns printr-o intamplare fericita la cel care avea sa-i daruiasca personajului principal al acestui articol.

I-a primit cu o bucurie fara margini si i-a cazat provizoriu intr-un ….. cotet destinat puilor de gaina (punandu-le la dispozitie apa, hrana – grau si porumb, plus niste nisip si caramida pisata – despre care auzise ca-i bine sa fie la indemana pasarilor). Singur nu putea sa-si faca un cotet pentru porumbei asa cum se cuvine. Nu-l tineau puterile. Nu peste mult timp cotetul a fost gata (cel ce-i adusese porumbeii a avut grija de asta) si i-a mai fost daruit inca un mascul.

Avand o pereche (in sensul ca avea un mascul si o femela) plus inca un mascul stingher, s-a apucat de cautat o noua porumbita si astfel a gasit pe cineva care i-a vandut (pe cativa banuti) o femela care in urma “contactului” cu uliul a ajuns sa zboare foarte greu, numai la nevoie si maxim pana pe casa (insa poarta pe picior un inel, mare fala pentru orice “porumbar” din zona respectiva, zona care nu “detine” nici un columbofil adevarat pe o raza de kilometri buni).

Usor usor stolul pasararului nostru a inceput sa creasca. A ajuns in cateva luni la 7 pasari adulte, ultima fiind un mascul stropit (inelat si acesta, cumparat de la cineva care l-a prezentat ca fiind mare “cursier”). Acest mascul a fost imperecheat de eroul nostru cu femela stropita de care aminteam mai sus. Aceasta pereche reprezinta mandria volierei.

Odata cu venirea primaverii au aparut si primele oua. Cat interes au putut starni “columbofilului”, cat au putut sa-l puna pe jar facandu-l sa astepte cu ardoare eclozarea, ce se mai invartea pe langa voliera ca sa observe cum se schimba partenerii la clocit, urcandu-se pe o buturuga de lemn pusa langa voliera deoarece inaltimea nu-i permitea sa vada bine inauntru (butura era pusa acolo pentru a-l ajuta sa-si hraneasca si adape “comorile”).

Despre studiatul puilor nici nu mai incape discutie. De indata ce primul a scos ciocul din gaoace a si devenit subiect de studiu pentru mandrul proprietar care lasa impresia ca ar avea studii indelungate in ornitologie mai ales atunci cand vorbea cu cei de-o etate cu el.

Au urmat zborurile, prima iesire din voliera a maturilor, primul zbor al puilor, prima inaltare fortata, primul atac al uliului (aflat in numar foarte mare in zona) … phiiii cat s-a discutat despre acest prim atac (ca si despre urmatoarele) analizandu-se cadru cu cadru, cu lux de amanunte fiecare moment al urmaririi.

Revenind la perechea de stropiti – “mandria volierei” (protagonisti si ei la “specatacolul” cresterii puilor, zborurilor, urmaririlor din vazduh, intr-un cuvant, vietii de porumbel) putem spune despre ei ca au ajuns aproape un fel de personaje de basm. Cand vorbeste despre ei, omul nostru adopta o mimica grava, o atitudine de porumbel voltat (mandru nevoie mare), gesticuleaza si incheie intotdeauna conversatia cu expresia “astia-s cursierii mei, nu-i dau pe 100, porumbei adevarati” (spusa cu patima si mandria nemarginita a omului care detine in cusca pasari ce au iesit campioane la maraton).

In ochii eroului nostru, acesti porumbei sunt cei mai cei pentru ca poarta inel d-ala de au “cursierii”, si pentru ca i s-ar fi spus lui ca sunt nush’ ce fii de campioni care ar fi in stare sa vina si din S.U.A. inapoi acasa.

Fara sa citeasca cine stie ce tratate de columbofilie (nici nu prea ar avea cum, deocamdata nu stie sa citeasca bine), fara sa aibe acces la informatie (de internet nu poate fi vorba), de cum au inceput sa cada frunzele iar atacul uliului s-a intetit bagand spaima in pasari, eroul si-a inchis porumbeii “punandu-i” la iernat, temandu-se prea tare pentru viata lor dar mai ales a puilor scosi in voliera sa, pui de care e’ tare mandru.

Mare lucru si columbofilia asta. Cum il transforma ea pe om intr-un fel de sclav al micilor pasari care devin un fel de miniunivers pentru cel subjugat.

Ma uit la acest om si-l vad tare fericit cocotat pe buturuga sa, admirand si discutand despre porumbei, povestind despre ei cu o puritate demna de invidiat.

P.S. – “omul” despre care am povestit in acest articol este varul meu care locuieste la tara si are “venerabila” varsta de 7 anisori. Acestia sunt primii lui porumbei si la cat de mult ii iubeste (desi deocamdata le ofera putin, atat cat poate sa ofere un copilas) pot spune ca indraznesc sa cred ca, peste ani, va fi cel putin columbofil cu “acte in regula”.