Autor: Neagu Mihai

Cu dragostea pentru animale (pasari, mamifere, reptile, pesti sau mai stiu eu ce ganganie) fie te nasti fie … nu vei cunoaste sentimentul acesta niciodata.

Ca orice copil (sau ma rog, ca foarte multi dintre copii) am iubit animalele si am avut intotdeauna alaturi macar un pestisor de acvariu sau perus.

Cu toate acestea, un loc aparte l-au ocupat mereu pasarile, iar intre ele, porumbeii s-au aflat in top 3.

Am incercat sa cresc pe balconul parintilor insa (dupa putin timp) pasiunea mi-a fost brusc curmata de tatal meu care efectiv mi-a dat porumbeii interzicandu-mi sa mai aduc vreodata. Cum, de cele mai multe ori, pasiunea nu cunoaste limite, am incercat iarasi sa cresc la tara la bunicii mei, insa, departe de pasarile mele dragi, tentativa a fost din nou sortita esecului.

Dupa aceasta a doua incercare nereusita am decis sa renunt si sa nu mai incerc decat atunci cand voi fi independent din toate punctele de vedere, voi avea timp, spatiu si resurse pentru a creste (asa cum se cuvine) aceste minunate pasari, sportivi ai cerului.

Timpul a trecut si viata m-a adus in Bucuresti intr-un apartament dintr-un bloc, spatiu atat de mic pentru o pasiune atat de mare. Insa atunci cand te nasti cu acea dragoste de care vorbeam la inceput, cand ai simtit in frageda pruncie “gustul” cresterii pasarilor, cand “devorezi” tot ce prinzi, cat prinzi, despre porumbei, cand urmaresti cu jind in fiecare dimineata stolul unui vecin, care se antreneaza, realizezi ca atata timp cat exista un balcon, cat de mic, este loc si pentru, macar, o pereche de porumbei care sa-ti incante ochiul si sufletul.

Astfel se face ca intr-o buna zi m-am decis sa-mi cumpar o pereche de porumbei misirlii (de voiajori, in conditiile amintite, neputand fi vorba).

In urma cu aproape 2 saptamani in viata mea s-a petrecut un eveniment deosebit, pe scurt, in 3 cuvinte, m-am insurat.

Cunoscandu-mi pasiunile (pasarile, cainii si caii), gandind mult mai cerebral decat mine (si realizand ca deocamdata nu pot creste porumbei asa cum imi doresc, nici macar acea pereche de misirlii) sotia mi-a daruit ca si cadou de nunta, o pereche de turturele diamant, adevarati veri miniaturali ai porumbeilor.

Ne plimbam pe Lipscani si am intrat (asa cum fac de fiecare data) in pet-shop-ul de acolo sa vad ce animale au mai adus.

Le-am vazut! Mici, timide, frumoase, …. . Le-am placut, mi-au sticlit ochii in fata coliviei lor. Citisem ceva despre ele, vazusem odata o pereche in targul Plumbuita (care din nefericire, stateau intr-o cusca minuscula iar remigele si rectricele aratau jalnic) insa acestea erau diferite (ochi limpezi, penaj curat, alerte, atente).

Sotia mi le-a cumparat. M-am bucurat ca un copil de gradinita in fata cadourilor primite de la mos Craciun.

Din prima ora au inceput sa ma uimeasca. La inceput foarte agitate in cutia de transport (cutie de carton) apoi …. una dintre ele a inceput sa scoata niste sunete stranii (care semanau izbitor cu glasul gugustiucului care-si cheama perechea la cuib). Ajuns acasa le-am cazat intr-o colivie urmand sa amenajez in curand o mica volierea. Cat au stat in colivie masculul a chemat continuu. Vazand indiferenta celeilalte pasari chiar ma intrebam daca nu cumva am doi masculi (un adult si un tanar).
Pentru a-mi lamuri temerile, m-am pus cu burta pe carte si astfel am aflat urmatoarele.

Turturica diamant este o specie de turturele originara din Australia, care se creste ca si pasare ornamentala pe intreg globul. In captivitate se hraneste cu un amestec de seminte asemanator cu cel folosit pentru cinteze plus alte seminte care plac mult porumbeilor. Specia prezinta dimorfism sexual slab, masculul fiind putin mai mare decat femela, avand un colorit mai intens si un inel mai gros in jurul ochilor (acesta este principala trasatura fizica dupa care se poate deosebi un mascul de o femela, acesta fiind si modul prin care mi-am “sexat” propriile pasari). Pasarile depun (de mai multe ori pe an) o ponta formata din 2 oua intr-un cuib construit din ramurele (in captivitate folosindu-se cuiburi pentru canari, cutii de carton, cutii de conserva, etc).

Ca si la porumbeii domestici, ouale sunt clocite de ambii parinti (femela noaptea si o parte din zi iar masculul restul timpului), puii sunt hraniti cu asa numitul “lapte de porumbel” amestecat (odata cu cresterea) cu seminte semidigerate iar in ultima parte a “copilariei” (inainte de “intarcat”) doar cu seminte.

Desigur, aceste turturele sunt monogame iar perechea se pastreaza toata viata.

Crescatorii din tari precum S.U.A. au reusit sa obtina varietati de culoare “inchizand” sau “deschizand” culoarea pe care o prezinta specia in mod natural si obtinand inclusiv exemplare albinoase (astfel am aflat si eu ca de fapt femela mea prezina culoarea naturala iar masculul este varietatea “argintiu” – sau ceva de genul acesta, traducerea fiind aproximativa in lipsa literaturii de specialitate redactata in limba romana).

Fara doar si poate, teoria prezentata pe diferite site-uri (de profil) poate fi multumitoare pana la un punct insa … practica te omoara. Incercand sa aplic cele citite am transformat o “colivie” in care am avut sinsile intr-un fel de voliera pentru turturele, am dotat-o cu hranitoare, adapatoare, bete (asezate ici si colo), un fel de “increngatura” in care am sezat un cuib impletit (din cele care se folosesc uneori pentru canari sau alte pasari cantatoare) si m-am pus pe asteptat si observat.

In noua casa, femela a inceput sa fie mult mai receptiva la chemarile mascului, acesta a inceput sa o curteze asiduu (cantand, masculul isi umfla gusa si executa un fel de dans asemeni gugustucilor cu deosebirea ca atunci cand lasa ciocul in pamant isi ridica lunga-i coada pe care o “rasfira” ca pe un evantai).

Nu dupa mult timp i-am vazut “gigiulindu-se”, masculul hranind femela si chiar imperechindu-se.

Ca si material pentru cuib le-am pus la dispozitie “ramurele” de salcam uscate (de fapt acele “tije” pe care sunt “insiruite” frunzulitele de salcam) pe care masculul le-a carat voiniceste la cuib iar femela l-a “rotit” (am pus acele ramurele deoarece stiam ca tare sunt placute de porumbei si iata, am constatat ca si de tuturele).

Acum femela petrece mult timp in cuib (pana in urma cu cateva zile cuibul era ocupat mai mereu de mascul care chema de zor cu glasul lui subtire si melodios).

Pentru noi orasenii, mai ales cei care locuim in marile aglonerari urbane departe de natura si inconjurati de betoane, gaze de esapament si gunoaie, o astfel de “diorama” vie poate face diferenta intre o zi inceputa prost (cu dureri de cap, stress ….) si una inceputa minunat (in cantecul melodios al masculului care parca aduce cu el mireasma primaverii desi, iata suntem in pragul iernii).

Sper desigur, ca eforturile mele de a le asigura confortul necesar sa fie rasplatite cu o ponta (cine stie, poate cu ajutorul lui D-zeu chiar si puisori pe care sa-i vad crescand sub atenta ingrijire a parintilor).

Pentru iubitorii de frumos, de natura, de viata, pentru iubitorii de porumbei care dintr-un motiv sau altul nu pot creste acesti minunati atleti, turturica diamant – “porumbelul” de apartament, poate fi alegerea ideala.

Nu va veni de la sute de km, nu va face norme, nu va va aduce cupe sau diplome (sau cine stie …..) insa va va insufleti locuinta.

Odata cu ea, veti aduce in casa o mica parte din natura. Daruiti-i cele necesare si va va oferi, prin comportamentul sau, un spectacol demn de documentarele difuzate pe National Geographic iar in ea, veti putea vedea (cu ochii mintii) voiajorul pe care nu-l puteti creste.

P.S. – atasez cateva poze cu pasarile mele: Piaf – femela inchisa la culoare & Renard – masculul deschis.