21-12-2012 • Voiajori de TOP 10 • 5,984 vizualizari

“Pedro”, un adevărat campion naţional

Crescator: Toncu Ştefan, Puchenii Mari, Prahova
pedro
Pe la începutul lunii octombrie, primesc un telefon de la un prieten. „Vezi că duminică facem o descindere la cineva în Prahova să vedem nişte porumbei. Mai clătim şi noi ochii, mai tainim, mai povestim. Ce zici, vii cu noi?”

Când vine vorba să plec de acasă pentru mai toată ziua, întotdeauna ezit să dau un răspuns ferm şi îmi vin în minte obsesiv aceleaşi întrebări „Dar cine dă mâncare porumbeilor? Cine le dă drumul afară şi cine închide sputnikul după ei? Cine le schimbă apa cu ce praf o fi în ea în caz că au băut-o pe toată? Cine face aia, cine face ailaltă?” Ştiţi voi la ce mă refer. În fine, îmi fac la repezeală un plan în minte, mă gândesc la ce oră trebuie să mă trezesc duminică dimineaţă ca să fie toate gata în momentul plecării şi răspund afirmativ invitaţiei. Urma să mergem în vizită la Toncu Ştefan, despre care auzisem că are un porumbel foarte bun anul acesta la categoria General.

Pedro-in-expozitie

Pedro-fisa-de-expozitie

Vine şi ziua de duminică, mă trezesc cu noaptea-n cap şi, aşa împachetat cum eram după o noapte dormită în viteză, pregătesc mâncărica pentru lighioane, adăpătorile şi îi las lui tata un bileţel cu programul din ziua respectivă: „Vezi că la ora cutare le dai drumul afară. Ai grijă să nu cumva să deschizi uşa compartimentului din dreapta şi să le dai drumul că acolo e matca şi mă dai de belele. La zburători şi matcă pui două căni de mâncare în hrănitoare, la puişori trei căni că-s mai mulţi. Vezi când deschizi uşa la matcă că am un turbat acolo care dă să iasă când aude balamalele scârţâind. Crapi uşa, te uiţi să nu fie vreunul prin preajmă şi abia apoi intri. La ora două le schimbi apa şi pui 5 grame la doi litri de apă din praful ăsta. Vezi să nu care cumva să pui mai mult că-i întorci cu bocancii la soare şi am pus-o. Dacă nu te descurci, mă suni.”

De obicei, plec destul de rar de acasă pentru o zi întreagă şi nu prea am încredere în nimeni când vine vorba să se ocupe de porumbei în lipsa mea. Tata mă ajută şi el cum poate, fiind destul de bolnav, frate-miu n-a intrat în viaţa lui la porumbei, probabil i-ar perpeli pe grătar pe toţi dacă ar fi în locul meu, iar mama nu mai are timp şi de „jivinele alea cu pene”. Aşa că stau mereu stresat că se poate întâmpla ceva aiurea la ei. Bănuiesc că unii dintre voi sunteţi familiarizaţi cu sentimentul ăsta.

Şi ca să nu mai lungim vorba, să trecem la treabă, vorba lui Tudorel Popa de la „Românii au talent”, ăla de era în stare să imite orice. Nu prea ştiam la ce să mă aştept de la vizita asta. În fond şi la urma urmei, mergeam să văd un porumbel, o crescătorie, să întâlnesc un columbofil şi să tainim, să mai schimbăm o impresie, o informaţie, ştiţi voi. Sunt pasionat de porumbei încă de la 12-13 ani, dar columbofilia adevărată am început-o abia acum câţiva ani. Cu toate astea, am vizitat câţiva crescători foarte buni din Muntenia şi Ardeal şi am avut prilejul să ţin în mâini porumbei adevăraţi, campioni naţionali la diferite categorii. N-a greşit cine a zis că majoritatea campionilor au ceva aparte, că pe unii îi simţi la mână şi le poţi citi în privire că se deosebesc de restul păsărilor.

În crescătoria lui Ştefan Toncu pot spune că am întâlnit un astfel de campion şi cine a ţinut în mână acel porumbel nu cred că are argumente să mă contrazică. Sper să nu fiu înţeles greşit, n-am scris acest articol ca să fac reclamă. Mi-a făcut o impresie deosebită acel porumbel şi consider că ar fi un lucru benefic să împărtăşesc şi altora experienţa mea. Atâta tot.

Din materialele video care circulă pe net cu domnul Toncu, probabil ştiţi că acel porumbel poartă numele de „Pedro”. Anul acesta, masculul a ieşit campion naţional la categoria General, cu un punctaj record: 10,89 puncte. Nu întâmplător am folosit cuvântul „naţional” şi am două argumente care să-mi sprijine afirmaţia. În primul rând, e cel mai bun punctaj din toate cele 3 federaţii la categoria respectivă şi, în al doilea rând, în cele 6 etape contabilizate pentru General, punctajul a fost luat întotdeauna din clasamentul pe lansare sau judeţean.

Dar hai să revenim la porumbel. Ca talie, este un porumbel destul de masiv, puternic, cu antebraţ foarte scurt şi „cotor” gros. Piept larg, bombat, deci centru de greutate în faţă. Nu foarte greu însă la mână. Principalul lucru care m-a frapat e musculatura: vibrează ca o coardă de chitară. Şi vibrează încontinuu, fără intermitenţe. Un porumbel destul de calm şi echilibrat, nu e genul care să facă fente când intri în compartiment. Îmi pare rău că n-am cerut mai multe detalii despre felul în care a fost jucat pe toată durata campionatului, ar fi fost interesant de ştiut.

Dintr-un interviu video postat pe rrp.ro cu domnul Toncu, am aflat că „Pedro” a trecut şi prin câteva peripeţii anul acesta. Dovadă că pot exista şi sincope de-a lungul unui sezon, nu e totul doar lapte şi miere (satisfacţii dar şi palpitaţii, vorba domnului Toncu). La prima etapă de fond a sezonului, Presov (591 km), porumbelul n-a venit în prima zi, sosind abia în dimineaţa următoare, provocând insomniile de rigoare proprietarului său. Dar se pare că tot răul a fost spre bine, în noaptea cu pricina un şobolan din linia Marelui Cenuşiu intrând prin efracţie în crescătoria de zbor şi „asasinând” un vecin de boxă de-al lui „Pedro”. Criminalul a fost depistat la scurt timp şi deferit justiţiei. Verdictul a fost prompt: Vinovat. Iar pedeapsa, capitală. Hâââârşşşt capul!

Un alt lucru care ar putea fi menţionat este faptul că porumbelul provine dintr-o familie cu rezultate la fel de bune, tatăl şi fratele său bun fiind de asemenea campioni la nivelul FRSC-ului. Tatăl este „Îngeraşul”, un mascul albastru cu 4 locuri de 1 ca pui şi campion în acel an la categoria Viteză Pui, iar un frate bun cu „Pedro”, „Baziaş 99”, loc 1 FRSC Demifond Yearling în 2011. Deci nu mai poate fi vorba de întâmplare sau coincidenţă când vorbim de rezultatele lui „Pedro”.

Doi campioni – Pedro, cel naparlit, si tatal lui, Ingerasul:
pedro-si-ingerasul

Am plecat de la domnul Toncu încântat de ce văzusem. Nu ai în fiecare zi ocazia să analizezi la mână un recordman naţional. Plus că domnul Toncu e un tip jovial, cu care ai ce să discuţi despre porumbei. Pe drum, gândurile se învălmăşeau în mintea mea ca micii în fumul de pe grătarul ala ipotetic încins de frate-miu pentru porumbeii din dotare: ce-o face tata, le-o fi dat să mănânce? O fi scăpat turbatul ala de la matcă când a intrat la ei?

Am uitat să vă zic că, la plecare, am luat cu mine şi un porumbel care se pripăşise în crescătoria mea de o săptămână, o femelă venită de la zbor, cu cip pe picior, într-o zi cu etapă de concurs la pui. Pur şi simplu nu mai voia să plece, în ciuda găleţilor de cataroaie pe care le aruncam zilnic după ea şi care ciuruiseră acoperişul polatrei unui vecin. Am băgat-o în portbagaj şi i-am dat drumul fix din faţa casei domnului Toncu. „Nenică, du-te unde oi vedea cu ochii şi să nu te mai întorci la mine!” Când am ajuns acasă, spre seară, fix la ei m-am oprit. Toţi mâncaţi, liniştiţi, bine-mersi. Iar ea, pripăşita, întoarsă acasă, îmi rânjea de pe odihnitoare, cu guşa plină. A plecat singură, o săptămână mai târziu. Sper că a ajuns cu bine la căsuţa ei şi n-a mai fost nevoie s-o alerge alţii ca s-o zgornească. Ori s-o bage la matcă…

Articol de Andrei Oprea

Rezultatele lui „Pedro” în 2012:
pedro-rezultate