“A dreacu cioara!” – Varianta romaneasca a povestirii “Sange de Campion”.
Am vazut lumina zilei intr-o mica incapere care aveam sa aflu putin mai tarziu ca se numeste cuib, in care mirosea ingrozitor si in care era numai gainat uscat. Desigur, destul de repede dupa mine s-a nascut si sora mea insa, din cauza ca a fost mai mica nu a supravietuit murind a doua zi. Mult au plans-o mama si tata si zadarnic au incercat cumva sa o arunce din cuib. Nu au putut.
A stat asa cateva zile, langa mine, intrand in putrefactie si facand cuibul sa miroasa si mai urat decat pana atunci. Intr-un final, intr-o zi, o fiinta uriasa a luat-o pe biata de ea si a dus-o altundeva pentru totdeauna. Atunci am cunoscut si eu pentru prima data pe stapanul meu cum ii spuneau parintii. M-a luat brusc din cuib, m-a sucit pe toate partile si mi-a pus un obiect greu si incomod pe unul dintre picioare. Abia atunci am vazut ca si parintii mei au fiecare cate unul asemanator insa nu la fel de curat si colorat ca al meu ci murdar de gainat si vechi.
Zilele se desfasurau toate la fel. Mama si tata erau mult timp plecati de langa mine cautand sa-mi aduca tot ce am nevoie pt. a creste mare si frumos. Tata imi spunea uneori, seara, inainte de culcare ca pt. ca eu sa pot mistui boabele mari de porumb, el trebuie sa zboare zilnic pe marginea drumului (ce o fi fost acela un drum) si sa adune pietricele si nisip. Mancam zilnic aceeasi mancare si mama era ingrijorata ca nu cresc atat de repede si de frumos pe cat si-ar fi dorit. Bietii de ei, faceau atatea eforturi.
Cand am mai crescut si am inceput sa privesc peste cuib am vazut ca nu suntem singuri ci suntem inconjurati de o gramada de vecini. Multi erau tristi, o gramada bolnavi, unora le mureau mereu puisorii si cate si mai cate.
Cu bune si rele viata mea era una fericita. Mama si tata erau harnici si iubitori. Intr-o buna zi tata a fost luat de langa mine de catre stapan, bagat intr-o cutie impreuna cu niste vecini si a fost pentru ultima data cand l-am vazut. Mama a plans mult in acea seara spunand mereu ca tata nu se simtea bine, era slabit si nu trebuia luat de stapan. Am aflat ca fusese dus la un concurs. Nu intelegeam atunci ce este acela un concurs. Dupa ce tata nu s-a mai intors au inceput cu adevarat necazurile. Vecinii pandeau cand mama era plecata si ne furau din casuta betisoarele de cuib. Apoi au inceput sa ma bata si pe mine. Unul dintre vecini, cel mai mare dusman al tatei, m-a batut atat de tare intr-o zi incat mi-a spart capul. Cuibul era plin de sange, ma durea atat de tare cum nu mai simtisem vreodata si, ca sa scap cu viata, m-am aruncat jos din cuib.
Mult a mai plans biata mama cand m-a vazut acolo jos, agonizand. Nu doream nici apa, nici mancare, doar sa nu ma mai bata vecinii.
Durerea a fost cu atat mai mare cu cat atunci ne-am pierdut si casuta. Vecinul i-a interzis mamei sa mai intre in casuta noastra astfel ca seara ea dormea pe un betisor undeva sus iar eu intr-un colt pe podea singur si infrigurat. Se dusese vremea cand mama ma incalzea cu trupul ei iar tata ne ocrotea ca un inger pazitor.
Asa amarat si cu capul spart am fost luat in mana de stapan. M-a prins de coada, m-a ridicat spre ochii lui si cu o voce care a facut sa-mi inghete sangele in vene mi-a spus “iti rup capul cioara dreacu” apoi m-a aruncat din nou pe podea. Nu stiam ce inseamna sa rupi capul insa vazand-o pe mama plangand in hohote am inteles ca nu inseamna decat o tragedie.
Cu mare greutate am crescut aproape cat mama. Am inceput sa mananc singur si sa privesc cu jind afara din cotet prin plasa de sarma ruginita, plina de praf si fulgi.
Mama iesea zilnic impreuna cu vecinii si zbura mult. Mereu, si asta inca din primele zile de viata, auzeam busituri pe acoperisul cotetului si nu stiam ce se intampla cu atat mai mult cu cat mama si ceilalti se speriau foarte tare si zburau pana nu ii mai vedeam.
Intr-o buna zi mi-am luat inima in dinti si am iesit si eu. Imi curgea un ochi si simtem ca respir greu, se intampla asta de cateva zile, insa ceva ma chema afara. Am vrut sa ma odihnesc putin pe cotet insa brusc am auzit din nou acea busitura. Mama a plecat in zbor ca o sageata iar eu, fara sa gandesc o clipa, am urmat-o. Am zburat toti mult timp. Acolo sus m-am simtit altfel, nu mai eram eu. Respiram greu, din ce in ce mai greu, aripirile parca nu mai voiau sa ma asculte insa acolo sus, in lumina soarelui de care nu avusesem parte decat cate putin diminetile, inconjurat de acel aer curat pe care il simteam pt. prima data, parca nu mai doream sa ma intorc acasa, sa raman definitiv printre nori.
Vazandu-ma slabit, mama mi-a poruncit sa ne intoarcem. Asa am facut si, cu mare stangacie am reusit din nou sa aterizez pe cotet si apoi, si mai greu, sa intru din nou inauntru. Au urmat zile mai bune si mai putin bune. Bune pt. ca eram liber in fiecare zi si zburam din ce in ce mai mult si mai bine, mai departe si mai sus. Ma simteam in vazduh in elementul meu. Mai putin bune pt. ca incepuse sa-mi curga si celalalt ochi, respiram tot greu si nu imi puteam reveni. Majoritatea celor de o seama cu mine se simteau rau. O duceau mai bine cei care avusesera norocul sa fie crescuti de ambii parinti. Era totusi bine pt. ca dintre vecinii mei unii murisera deja.
O zi dis de dimineata, usa cotetului s-a deschis si inauntru a intrat stapanul cu lada. Nu ma mai luase in mana de cand avusesem capul spart asa ca scapasem de acel rupt de cap de care imi vorbise. A prins pe rand mai multi pui de o varsta cu mine si i-a bagat in lada. A vrut sa plece cand, deodata, il vad ca se intoarce si-mi spune “a dreacu cioara, era sa-mi scapi si de data asta”. M-a prins de o aripa si m-a trantit in lada alaturi de ceilalti. Nu inteleg de ce m-a si trantit dar cine sunt eu sa pot intelege oamenii. Poate facusem ceva rau dar chiar si daca nu era asa oricum nu ma puteam impotrivi celui pe care il stiau de frica toti din cotet.
In lada eram toti terifiati si nu miscam. Nu stiam ce ni se va intampla. Lada a inceput sa se miste intai leganat si fara zgomot apoi mai lin dar insotita de un zgomot puternic. Un confrate mai mare ne-a spus tuturor ca suntem in masina si stapanul ne duce la un concurs. Auzind de concurs mi-am amintit de tata si m-a cuprins frica si mai tare.
Apoi ne-am oprit din nou si am trecut prin mana mai multor oameni. Unul dintre ei mi-a razuit cu unghia inelul de gainat si mi-a pus peste el un alt inel care insa se putea pune si scoate. Un altul s-a uitat la mine, la capul meu inca golas, la aripile mele grele si l-am auzit si pe acesta zicand “a dreacu cioara, ce urata este”. Era clar, desi mama imi spusese ca sunt un porumbel, ma mintise. Eu eram o cioara.
Intr-un final am ajuns in mana calda si usoara a unui om care inainte de a ma baga intr-o masina uriasa, plina ochi de alti porumbei, m-a mangaiat, mi-a verificat capul, aripile, inelul si, oftand asa cum numai pe mama o mai auzisem a rostit “ai dracu’ oameni”. Desi omul spusese cu ura ce spusese, niciodata nu simtisem pana atunci atata dragoste si compasiune, venind de la altcineva decat de la mama. As fi vrut ca el sa fie stapanul meu.
Inauntrul acelei masini mi-am amintit pe loc de cotetul meu. Imediat am primit un cioc in cap care m-a zdruncinat. Eram inconjurat de tot felul de vecini, unii bolnavi, altii foarte rai. Desigur, printre noi erau si porumbei cu penaj frumos, cu inele curate, veseli, care strigau ca abia asteapta sa ajunga din nou acasa, la parintii, colegii lor de clasa si la stapanul lor care ii iubeste.
Daca nu m-ar fi luat in mana acel om inainte de a fi bagat in masina nu as fi stiut ce inseamna sa te iubeasca stapanul.
Am mers mult, cale de cateva ore si apoi ne-am oprit. Colegii veseli erau la usite gata de plecare. Eu eram in spate, intr-un colt. Abia respiram si ochii imi curgeau impaienjenindu-mi vederea. Usita s-a deschis si majoritatea colegilor au plecat in vazduh ca nebunii. Am ramas cativa la urma. Am iesit si noi nauciti si ne-am luat zborul. Era o invalmaseala, o aglomeratie, o nebunie.
Cei mai multi au plecat intr-o anumita directie. Unii au ales sa zboare in cercuri in jurul locului de eliberare.
Eu am ales sa zbor cat vad cu ochii. Nu stiam spre ce anume zbor. Stiam doar ca trebuie sa ajung acasa insa nu gaseam nicicum calea.
Era cald si umezeala. Ochii ma deranjau foarte tare si respiram deja foarte greu. Am zburat in deriva cateva ore cand, ca o binecuvantare am vazut printre alte case, o anume casa frumoasa pe acoperisul careia stateau mai multi porumbei.
Imi era o sete ingrozitoare, nu mancasem nimic de cand plecasem de acasa si noaptea se apropia cu pasi repezi. Niciodata nu dormisem afara ci doar in cotet in coltul meu intunecat. Am aterizat pe acoperisul acelei case. Toti porumbeii erau sanatosi, frumosi si voiosi. Puii de varsta mea erau plini de veselie. M-am bucurat nespus si am decis ca voi dormi in acea noapte acolo, cu acei pui frumosi, voi intreba cumva de drumul spre casa mea si apoi, maine dis de dimineata imi voi continua drumul.
Deodata s-a auzit un fluierat scurt si toti tovarasii mei noi au intrat intr-un… cotet. Dar nu era cotet caci semana ca si casa stapanului meu. Era mare, frumos, curat, aerisit si luminos. Toti aveau casutele lor si vecinii nu se deranjau intre ei. Atat de fericit am fost. Am intra si eu acolo.
In timp ce noii tovarasi mancau cu pofta seminte pe care nu le vazusem niciodata, eu m-am dus direct la vasul cu apa. Atat de buna era acea apa, atat de racoritoare. Ce noroc avusesem sa gasesc aceasta casa si acest om. Eu, un biet pui aproape orfan.
N-am apucat sa termin de baut apa si am simtit o mana grea cum ma insfaca de spate. Cu o ura in glas cum nici la stapanul nu auzisem mi-a spus “a dreacu cioara” si apoi cu 2 degete mi-a cuprins capul.
O durere sfasietoare m-a cuprins dupa care s-a asternut linistea. Putin mai tarziu l-am reintalnit pe tata si pe sora mea.
Acum, zburam toti 3 inconjurati de alte mii de porumbei in vazduh si o asteptam si pe mama pentru a fi din nou impreuna, o familie. Sunt sigur ca ni se va alatura in curand.
Autor: Corbu
Buna de tot povestea. Ilustreaza perfect realitatea. Uhh. M-am intristat ca in clasa intai cand ne citea invatatoarea “Puiul” de Bratescu-Voinesti.
Esti bun Corbule, si asta e probabil cea mai buna poveste a ta de pana acum. Sa ne traiesti 1000 de ani!
Frumoasa poveste , dar cu sfarsit tragic la care nu ma asteptam ,dar astea e cruda realitate
Da buna povestea! Ne face sa ne gandim mult mai bine atunci cand rupem capul la o biata pasare pe care noi o numim cioara! Cred ca nu exista columbofil care sa nu se regaseasca in aceasta frumoasa si totodata tragica povestioara!
Foarte tare,am ras cu lacrimi ai relatat exact cum fiecare dintre noi ,mai ales la inceput am trait aceasta experienta.Felicitari!!
cum poate fii frumoasa aceasta naratiune?o poveste urata ,trista si,si mai rau, inspirata din viata reala,made in romania,dupa cea cu campionul ne ati dat o pe asta,asa ca sa fie in ton cu vremea de afara, sa ne puna nitel pe ganduri,sa ne trezeasca la realitate…oricum,multumim .felicitari corvideu-lui
Se intampla de multe ori scenariu acesta,dar nu doar in Romnaia.
Nu-mi place varianta cu ” degetele cu dupa gat” prefer sa-i fac oraseni.
Imi place sa fim mai optimisti,chiar agreez varianta de happy end.
Am citit-o p-aia cu campionul, comentariile aferente si am realizat cata ipocrizie exista uneori in lume.
Raspunsul meu a fost acesta.
Nu ma asteptam sa-l faci articol.
Multumesc pt. compliment!
bai da-o dracu trista rau .
Propun ca cine nu are bani si vrea sa se apuce de porumbei , sa nu o faca, de asta ajung asa bietii porumbei , inteleg , e foarte frumos sa tii porumbei ,e minunat , sunt superi eu ii iubesc si tot banul care trece prin mana mea , intra le ei , nu imi cumpar nici o haina si le i-au lor mancare , nu chinuiti porumbeii ! va rog…
Ai dreacu oameni ! Din pacate scenariul asta se aplica in 80% din cotetele din Romania. Caci da , multi n-au evoluat inca de la cotete cu grau si porumb aruncat pe jos , apa pusa intr-o oala veche , ruginita , unde probabil mai bea si vreun sobolan , auzi ca porumbita le-a ouat decat un ou , nicidecum ca le-a luat sobolanul , ca puii nu au crescut cum trebuie , si cate si mai cate… Si la sfarsit constati ca de fapt n-ai facut nimic , pierzi timpul de pomana. De fapt asta este realitatea , sunt columbofili care se respecta si gloata de cotetari care nu merita sa-si bata joc de bietele pasari.
Corbule, estu meserias.
Cred ca e mai buna decat aia cu sagele de campion, dar bree esti depresiv in final.
Cred ca ,,cioara” mai merita a doua sansa.
Chiar ma gandeam ca acea casa mare si alba e vreun pod de liceu, scoala, spital ceva.
Cred ca merita si amaratul ala de pui sa se maturizeze si sa traiasca fericiit langa o gutanca (sau mai multe).
Vorba povestii…,ai dracu oameni”.
Oricum ff actuala si realista sceneta.
Foarte bună povestea și, mai ales, foarte bine scrisă. Felicitări autorului!
Din pacate in aceasta poveste se afla mult adevar.
Sunt in Bulgaria de o săptămana unde numai a plouat de îmi vine sa îmi i-au câmpii iar acum povestioara asta :) din păcate crudul adevăr al vieții de porumbel. Foarte bine surprins parca te loveste in cap simplitate si duritatea din final.
Eu am plans cand ne citea “Puiul” invatoarea prin clasa a-II- a cred.
Esti bestial Corbule!
cred ca acest pui e la un vecin deal meu a zburat porumbeii numai cu apa si grau si porumb.au venit de la 5 fonduri,la ultimul din vreo 20 cred in prima zi nu a avut niciunul.de suparare ca nu au venit ia bagat si la ultima etapa in tara,ia pierdut pe cei mai buni.erau intro stare jalnica.zicea ca daca sunt buni vin daca nu ,nu.recuperatori nu stie ce e,vitamine nici atat,nu mai vorbim de tratamente.
Salut!! Frumoasa povestea si tot odata trista dar nu toti gandim la fel .@com.9,10 daca ai o pasiune faci si anumite sacrificii dar te mai gandesti si la tine ca nimeni nu cred ca s-a apucat de porumbei direct cu hrana speciala qdapatori ultrasofisticate ,etc dar nici sa le dai de mancare o data la 2 zile . ;) Cu stima si respect Alex
nu trebuie sa existe fanatizm in aceste momente cit tinem porumbei.
cum puiul de campion si-a urmat tatal,asa si puiul de cioara.mi-ar fi placut totusi ca acest pui sa fi fost ingrijit de noul proprietar si sa reuseasca sa-i intreaca pe noii colegi,dar realitatea a fost descrisa,din pacate,in articol.
tare de tot !!!!! trist dar adevarat, din pacate.
Corbule esti genial !!! Ar trebui sa scrii mult mai des !!!
bai eu is la munca si trebuie sa ma abtin sa nu plang. hohotele de plans in gat. :((((
bravo, bun scriitor!!!
bun scriitor : TRIST ADEVAR !?
cam de 580 de ori mai buna ca prima varianta.dar cu final..cam optimist..
Moartea caprioarei fratzica! Asteptam varianta cu tratamente,vitamine si condizionatori,ceaiuri si cocktail-uri magice! Se termina zborurile,incepe sa ne debiteze mintea.. :)) :))
Foarte frumoasa povestioara dar nu mai este de actualitate treaba cu ruptul capului adevarati columbofili nu mai fac aceste gesturi pur si simplu le da drumu cu cate un biletel la picior pe când braconieri astia de spuneti voi nu vor ezita niciodată sa introducă la matca un porumbel clemat ori cipat realitatea e una inprocent ff mic cu ruptu capului.Inca o data ff frumoasa povestioara
corbule mai facut sa pling iti multumesc ca mai egzista oameni ca tine sa ne traiesti
Bilis (com. 28) esti sigur ca metoda nu mai este de actualitate?
eu unul cred ca da cel putin asa fac eu nu am omorat nici un porumbel pana acum si am dat drumul la vreo cativa cu mici atenti pe picior
Mircea-Galati
Salut toata lumea!
Desi aveam o multime de probleme de rezolvat, nu m-a rabdat inima sa nu scriu cateva cuvinte.
In primul rand, felicit din toata inima si cu toata puterea autorul acestui articol-D-l Corbu, si multumesc Bunului Dumnezeu ca inca mai exista asemenea oameni a caror veleitati scriitoricesti si acuratete gramaticala se pot observa de departe, printr-atata analfabetism si ipocrizie columbofila de la cele mai inalte trepte ale conducerii si pana sub nivelul marii. Dealtfel, nu-i prima data cand citesc articolele D-lui Corbu si care de fiecare data au avut corectie gramaticala, continut si structura piramidala de nedaramat precum si transmiterea acelor emotii specifice scriitoricesti, care fie te bucura pana la extaz, fie te intristeaza pana la lacrimi. Vad atata ipocrizie prin toate aceste articole, ca-mi vine s-o iau razna. Sunteti singurul care ati pus degetul pe rana, si asta doare, si doare tare… In goana asta dupa rezultate, medalii, cupe, titluri si …fala, am uitat sa mai fim oameni. Am uitat sa fim cu adevarat crescatori de pasari si animale. Am uitat ce-i dragostea fata de aceste suflete, care, la fel ca noi au nevoie de iubire, hrana, tratament si conditii decente de convietuire. S-a imbolnavit un pui, harcaie putin, “rupe-i capu frate, caci nu mai faci norme cu asta…”, a venit un adult din razboi ranit(lovit undeva, ciufulit de vreun uliu) si intarziat-“rupe-i capu frate, caci nu-ti mai face asta norme…”etc. Oameni buni, stiu, cunosc pe propria-mi piele, e frumoasa competitia, sunt frumoase sosirile, sunt frumoase clasarile, dar e bine din cand in cand sa ne mai aducem aminte ca suntem crestini, ca avem o pasiune-si anume acea de iubitori de pasari in primul rand, si atunci cand ne intra o pasare straina in voliera obosita de la vreun concurs haideti sa-i dam o mana de boabe si o pastila si putina apa ca nu saracim din asta, ca sa poata sa-si continuie drumul, lasati-o libera, si daca nu pleaca gazduiti-o o noapte si dati-i drumul a doua zi de dimineata si ganditi-va ca cineva acolo la casuta ei o asteapta, poate un batran, poate un copil cu suflet nobil…Si sa va mai spun…multi zic ca nu pleaca, ii rup capul, l-am dat afara si sta pe casa…si intra inapoi…Mi-au intrat multi porumbei veniti de la concursuri obositi, s-au adapat, hranit si odihnit si au plecat, ca imediat , ca a doua zi sau am avut care au stat si cate o luna, dar au plecat la casuta lor, sa nu-mi spuna mie nimeni ca nu pleaca, caci nu-i adevarat, mai devreme sau mai tarziu pleaca la casa lor.
Si daca tot veni vorba, si suntem mari columbofili, noi astia care chipurile, zburam in concursuri, haideti sa dam noi intai exemplu si apoi sa judecam pe ceilalti…Deseori ne intra cate un comunitar-gutan, “rupei capul, aduce boli…”Domnilor, am uitat de unde am plecat? Pentru un gutan, cand nu aveam o letcaie in buzunar iar parintii nu vroiau sa auda, ne-am fi dat chiar si sufletul? Unde a disparut dragostea aceea pentru porumbei oricare rasa ar fi ei? Asa ne-am inrait cu totii si ne-am catranit si otravit sufletele? Ce vad si ce aud pe la imbarcari, cu cata ura si dispret manipuleaza anumiti crescatori aceste suflete-porumbeii…, mi se rupea inima si sufletul si de multe ori am zis sa ma las de concursuri, sa nu-i mai chinui, dar nu am putut…
Sunt foarte multe lucruri de zis…
Inchei aici, urez inca odata sanatate autorului articolului-D-lui Corbu si la toata lumea: FITI MAI UMANI!
Inima buna!
De multe ori “cioara” castiga concursuri si devine temelia cotetului.
credeam ca acea casa ,mare si frumoasa,si acea mana care la cuprins in final era a acelui om de la imbarcare,care la bagat in masina si a spus”ai dreacu oameni”,si de acolo inainte putea sa continue povestea caci puiul ar fii avut toate conditiile acolo,si poate iesea si campion daca ajungea sa-si iubeasca stapanul asa tare,dar frumoasa povestea oricum,bravoo
mare adevar… rostiti d-le musunoiu….
pentru com 10.bai radule,nu toti au situatia ta financiara…si-ti spun eu, ca tu chuinui mai mult porumbeii,decat orice amarat de ;cotetar’cum ii numesti tu.porumbeii lor ,cel putin au libertate totala .mananca ce vor, dupa camp. nu stau inchisi din septembrie ,pana in aprilie nu fac antrenamente draconice ,nu sunt imbuibati cu tot felul de medicamente si droguri ,ca tine ,de ati distrus toata imunitatea porumbeiilor.acum si un gutan daca il introduci intre porumbei voiajori,se imbolnaveste imediat.unii ca tine au distrus columbofilia romaneasca pana acum 30 de ani nu era asa ceva…..
Foarte faina povestea…..exprima ceea ce se intampla deseori in realitate..
cei care spun ciori nu sunt demni de a avea porumbei iar cei ce aleg ce porumbel sa traiasca ai ……………. cu tot……… lor acesti oameni sper sa nu apuce ziu sa manance singur .vad multi porumbei amarati sa ancerc sai ajut dinrasputeri dar vad ca alti prosti nu au treaba cu asa ceva .Omul care are o mana usoara si calda ,care nu tine cont de diferente ,acel om se numeste columbfil.
Bestial Corbule ești un adevărat “poet” se vede că ai scris cu suflet această povestioara frumoasa….Respect…Vânt in Pene
Nu te-aș fi crezut autor de astfel de povești triste…mocane!
Frumos scris!
Ardelene, trist este ca povestea este cat se poate de adevarata in esenta ei.
“Ciori” se gasesc prin foarte multe cotete din Romania.
Iar oamenii, de multe ori, tare ai dreacu mai sunt.