Ca să ai un hobby, pe acest pământ,
E ceva măreț, chiar un lucru sfânt,
Eu așa consider, e un legământ,
Față de ceva nobil și plăcut.

Când zic ”lucru sfânt”, nu-i o vorbă mare,
În această lume plină de teroare,
De războaie reci, de trădări murdare,
Este ca o oază în deșert, se pare.

Atunci când zici hobby, pronunți pasiune,
O-ndeletnicire ce arde în tine,
O deconectare, uitare de sine.
Se practică liber, nu-i profesiune.

Nu ai nici salariu, nici contract de muncă,
E ca o plimbare pe munte, pe luncă,
O descătușare dup-o zi de muncă,
E o primăvară dup-o iarnă lungă.

Oare ce anume noi am îndrăgit,
Ce preocupare greu ne-a ”osândit”,
COLUMBOFILIA, pe veci ne-a vrăjit,
Pentru totdeauna ea ne-a înrobit.

Și eu sunt atins, încă de copil,
Un virus pervers, tăcut și subtil,
A pătruns în mine, sunt columbofil,
Unul ne-nsemnat, aproape umil.

Sunt lipsit de leac, un împătimit
Al acestui sport atât de iubit,
Chiar dacă de unii el este hulit
Le respect părerea, dar nu o admit.

La fel ca și tine, m-am îmbolnăvit,
C-un microb ce sigur noi l-am moștenit
De la un strămoș ce ne-a pricopsit
Cu această boală greu de lecuit.

Sau poate o zână, bună și frumoasă,
Când noi ne-am născut, ne-a adus acasă,
O pasăre blândă, pură, maiestuoasă,
Un porumbel alb, voiajor, de rasă.

”Porumbelul este dar din partea mea,
Să îl porți de-a pururi în inima ta.”
Îți mulțumesc zână, eu nu voi uita,
Atât cât trăiesc, îl voi venera.

Așa s-a-ntâmplat, de el sunt unit,
Dincolo de moarte, eu așa presimt.
Amândoi suntem ca un monolit,
Nici că se putea, dar m-ai nimerit.

Unica făptură, pasărea minune,
Ne-alungă tristețea, zilele-s senine,
Ne face mai tandri, ne simțim mai bine,
Suntem mai puternici, unește destine.

Echilibrul vieții ne este dictat
De-această ființă ce-a acaparat
O parte din noi, ba chiar ne-a drogat,
Cu un drog ușor, plăcut, relaxant.

Când intrăm la ei, să uităm de toate,
Să fim plini de calm, de seninătate,
Să avem răbdare, gesturi delicate,
Și să facem totul cu lejeritate.

În pragul coteții, al crescătoriei,
Să lăsăm de-o parte demonii mâniei,
Să ne înconjoare îngerii armoniei,
Și să fim amanții COLUMBOFILIEI.

Perversa ”amantă” pe toți ne îmbată,
Ne face sensibili chiar de-am fi de piatră,
Ne ridică-n ceruri, dar ne și îngroapă.
Ne este fidelă, oare, ea vreodată?

Iubim porumbelul, e o realitate,
Pentru cei ca noi, o normalitate.
Să fii om bun, e o calitate,
Să-ți placă ceva, e o raritate.
Când îl vezi că vine dintr-o cursă grea,
Sufletu-ți topește, ca un fulg de nea
Ce-ncet se prelinge de pe fața ta.
Este ceva unic, nu pot explica.

Când calcă pe trapă, inima-ți tresaltă,
Tremuri, ai emoții, tensiune-naltă.
E o stare plăcută, neimaginată,
Parcă ești în transă, o vrei repetată.

Efectiv plutești și savurezi clipa.
Mai apare unu, ai făcut echipa
Bucuria-i mare și în sinea ta
Te feliciți singur, ți-ai dorit asta.

Te simți împlinit că trăiești intens,
Te distrezi pe cinste, viața are sens,
Chiar ești mulțumit, fiindcă a ales,
COLUMBOFILIA, ca să scapi de stres.

Pentru acest hobby, să ne dăruim,
Pentru a învinge, să ne străduim,
Pentru a dura, nici să nu dormim,
PENTRU FERICIRE, SĂ NU NE TOCMIM.

Militaru Nistor, poet columbofil