Clanul Tardivilor si Zborul de la ora 14

Nu pot sa tin porumbeii inchisi aproape jumatate de an asa cum se practica in zonele montane unde rapitoarele sunt la ele acasa. Principalul motiv pentru care tin porumbei este acela ca ma limpezesc la cap dupa munca, imi place ingrijirea lor dar mai ales zborul… ZBORUL. Am o munca destul de migaloasa si atunci cand deschid cotetul si porumbeii se arunca in zbor… e “medicament” si parca odata cu ei zboara tot stresul. De cativa ani, dupa sezon, inchid maturii si o parte din puii mari, restul ramanand la zbor afara alaturi de cativa tardivi, cat vremea permite (de regula pana in Decembrie, la temperaturi pe minus si zapada). Anul 2015 a fost generos, de Craciun porumbeii inca zburau.

Maturii i-am inchis pe la mijlocul lui Octombrie cand au inceput atacurile in forta. Ora 14 este o ora mai potrivita in aceasta perioada ca si temperatura, departare de asfintit, treburi personale, etc. Las porumbeii afara doar in prezenta mea (uliul vine la cotet daca intru in casa… si oricum daca nu ii vad in zbor nu are sens sa ii las afara). Bogdan, un coleg de club cu crescatoria la aproximativ 1 Km procedeaza la fel, si la ora 14 scoatem “lotul de iarna” la lupta.

Din cate am observat de-a lungul anilor, stolul trece prin 3 faze progresive in raport cu rapitoarele:
– Faza 1: porumbeii nu sunt bine pregatiti fizic si mental, majoritatea atacurilor ii iau prin surprindere, atat acasa cat si in aer. In aer stolul observa uliul tarziu si face eschive mai mult pe loc, practic il asteapta zburand in cerc strans pana ii ajunge si ii sparge. In faza asta sunt cele mai multe victime.
– Faza 2: porumbeii incep sa se iuteasca, se imbunatateste musculatura, starea de alerta, greutatea corporala, observa initierea atacului mai din timp, incearca sa nu mai ramana pe loc si stolul pleaca in zig-zag. Zig zagul este tot o strategie proasta, fiind rapid ajunsi din urma. Zig zagul este facut cata vreme in stol mai sunt porumbei nepregatiti fizic si mental, exemplare slabite, prea grase, bolnave sau puturoase, pui fara experienta.
– Faza 3: pe masura ce stolul se purifica si le creste forma, stilul de zbor se schimba radical, si ating acea perfectiune de pasare salbatica, agerime, reflexe, zbor fara zgomot. In aceasta faza porumbeii observa initierea atacului din timp si pleaca drept cu viteza maxima de care sunt in stare, fara zig zag. De multe ori uliul renunta sau daca reuseste sa ii ajunga atacul este unul slab, cu sanse mici de reusita.

In faza 3 stolul zboara cu viteza mare, media fiind probabil undeva la 80-100 Km/h iar cand simt ceva si iutesc la maxim cred ca trec de 150 Km/h. Este ceva de nedescris si de neuitat un stol care iti trece pe deasupra sfaraind si la care nici macar nu mai apuci sa vezi ce culori au porumbeii pentru ca acum sunt aici si in cateva secunde sunt la orizont, mici puncte care dispar. De multe ori se puneau pe linie ca atunci cand vin de la etape, nu mai zburau in stol compact ci intr-o linie. Cand ajungeau la un palc de copaci “sareau” peste el, dupa care dispareau dedesupt… Nivelul de agerime, musculatura si oxigenare la care ajung le permite sa zboare cu viteza mare mult timp. Zilnic zburau asa intre 1 si 2 ore. Dupa zborul initial in care porumbeii stau disparuti in oras 30-40 de minute, coboara si intra rapid in cotet, se odihnesc putin dupa care incep sa iasa prin curte la ciugulit. Avand simturile ascutite la maxim, pleaca in zbor instant la orice alerta emisa de pitigoi, cotofene, ciori sau alte pasari, care au un anumit sunet fiecare atunci cand observa uliul ca a pornit in zbor din padure.

Am crescatoria pe un deal inalt, uliul vine din padurea din varf si porumbeii pleaca intins spre oras, in directia opusa, spre baza dealului. Ma invatasem deja, cand stolul schimba brusc directia de zbor si disparea la orizont sfaraind, ma uitam in sus si in spate spre padure… inevitabil, vedeam silueta rosiatica in picaj dupa ei. Uneori ii tinea in sah multa vreme, si de cate ori reveneau din oras si se pregateau de coborare, initia alt atac iar porumbeii se faceau din nou surub si dispareau. “Surub” e atunci cand pentru a prinde viteza maxima posibila, parca se intorc pe o parte si se dau in jos, iar aripile nu se mai vad datorita turatiilor. Au fost zile in care au avut si 6-7 atacuri, unele simple altele combinate, soim sus si uliu jos, sau 2 ulii simultan. In mod normal te-ai gandi ca dupa o astfel de zi porumbeii nu mai ies din cotet nici impinsi. Ba ies. Niciodata nu i-am scos fortat, mereu au iesit de placere cand au dorit. Dupa fiecare atac, cand stolul se regrupa in cotet, venind in stolulete din diverse puncte cardinale, dupa o mica odihna, porneau iar. Uneori o parte din porumbei erau deja in cotet iar altii pe sus plecau departe cu uliul dupa ei. Cei din cotet ieseau pe trapa, se uitau de 2 ori stanga-dreapta si plecau si ei.

Asa cum spuneam mai sus, colegul de club ii scoatea odata cu mine, la ora 14. El are crescatoria la 1 Km distanta aeriana. Stolurile au inceput sa ni se uneasca si sa zboare prin tot orasul impreuna, de multe ori incasand atacuri pe traseu si spargandu-se in stoluri combinate, regrupandu-se si tot asa. Desi sunt mai multe stoluri in oras, rareori se uneau cu altii. Nu stim daca are legatura cu faptul ca porumbeii se “cunosc” (daca e posibil asa ceva) din timpul antrenamntelor facute impreuna cu masina sau datorita faptului ca unii dintre ei sunt rude sau chiar frati buni.

Eh, partea interesanta abia acum urmeaza. Se formeaza niste automatisme de necrezut. Pana sa devina o regula, ne surprindeau aceste uniri ale stolurilor. Cea mai tare faza a fost cand intr-o zi am intarziat si nu am ajuns la ora 14 sa scot porumbeii. Cum veneam eu din oras spre casa, vad porumbeii zburand in jurul cotetului. E o senzatie total aiurea, ma intrebam ce naiba s-a intamplat, ca ii stiam inchisi. Intre timp vad mesaj pe telefon de la colegul: “cumva porumbeii mei zboara la tine?!”. DA MA NENE. Porumbeii lui zburau la mine in jurul casei de parca erau ai mei, si ii asteptau pe ai mei sa iasa “la joaca”. :))

Crescatoria colegului fiind in oras, mai departe de padure, iarna stolurile unite zburau cea mai mare parte din timp acolo, pentru ca de cate ori incercau sa vina spre mine, se trezeau cu torpila rosie iesita din padure dupa ei. In ultima vreme, cand le deschideam la ora 14:00, porumbeii mei plecau DIRECT spre crescatoria coleglui, fara a mai da ture acasa. Ma uitam la ei si ma minunam. Porumbeii imi ies mereu la zbor in grupulete si stolul se formeaza sus. Acum stolul se forma direct la colegul, la 1 Km departare de mine, chiar daca ai lui erau inchisi. Din cei aproximativ 50 ieseau vreo 15 cei mai harnici, care mereu ies primii, si dispareau intins spre colegul. Apoi inca 4, inca 8, inca 3, si tot asa, toti parca lansati la etapa, plecau fara ture acasa, direct acolo. Cand nu ii scotea pe ai lui, porumbeii mei zburau acolo o vreme dupa care se intorceau acasa. La fiecare despartire de stoluri, atat ai lui cat si ai mei luau “ostatici”, unii chiar coborand pe cotet cateodata, ezitand sa paraseasca siguranta stolului.

Planul era sa ii inchid la sfarsitul anului. Dar zburau atat de frumos incat nu m-am putut abtine nici in Ianuarie. Si nici in Februarie. Si asa m-am trezit cu ei in primavara, liberi.

Dupa ce colegul a inchis porumbeii pentru obisnuire la boxe in Februarie, durata zborului a scazut, porumbeii venind mai repede acasa dupa plecarea la oras. Au scazut si atacurile, de parca ulii deja ii cunosteau si nu isi mai bateau capul cu nebunii. Atacurile au inceput din nou in forta cand am eliberat lotul de maturi in Martie, simtindu-i imediat pe amortiti. Ploua cu atacuri, dar a fost primul an fara victime pentru ca i-am eliberat impreuna cu veteranii de iarna si asta i-a ajutat enorm.

Am facut un calcul sa aproximez kilometrajul puilor din “Clanul Tardivilor”. La o medie de 100 km/h si timp de 1-2 ore pe zi, daca pun macar ~100 Km zburati alert zilnic, ies 3000 Km lunar deci aproximativ 10.000 Km zburati pana in primavara. Atacuri de uliu au fost zilnic, minim unul, maxim “fara numar”, condimentate si cu cateva atacuri de soim. Aproximez o medie de 60 de atacuri pe luna fara sa le pun pe cele de la departare pe care nu le vedeam, 200 atacuri in total, desi probabil au fost mult mai multe. In loc de niste oua aruncate la gunoi, tardivii au devenit niste pasari cu multa experienta de viata si 10.000 Km sub aripi. Poate ca se vor pierde toti la etape dar am invatat si experimentat multe, si mai presus de toate, mi-au oferit o iarna columbofila mult mai placuta decat plictiseala traditionala. Practic am avut “etapa” zilnic, cand dupa disparitii ii asteptam… fie veneau cate 2-3, semn ca au fost interceptati si sparti, fie apareau impreuna… vedeam plutonul la orizont cum se apropia cu porumbeii intinsi pe o linie asa cum apar stolurile de la concursuri.

Deseori dupa ce ii lasam la zbor stateam cu colegul la telefon si faceam procesul etapei live, cu ce se intampla la mine respectiv la el, in functie de unde era stolul:
– “vezi ca au plecat de la mine, in cateva secunde trebuie sa iti apara”
– “vine femela mare in atac din stanga… au plecat spre oras… pff, a dat altul in ei”
– “sunt puncte, vine ceva mic dupa ei din munte, o fi porumbel?… sa-mi bag, e soimu!!!”
– “picaj, picaaaaaj, picaj… n-a luat!”
– “ma auzi…?” “stai ca am aruncat telefonul pe jos ca a trebuit sa bat din palme ca a dat in ei”

Dileala totala.

Total pierderi: 6 din care 3 tardivi abia iesiti si unul cu sechele de paramixo. Ultima pierdere din an a fost pe 1 Decembrie pe un vant puternic… pe 8 Februarie a mai luat unul de seria 1 soimul si finish.

In linii mari ce am observat la tardivi, caci ei reprezinta subiectul principal al experimentului:
– furcile erau foarte bine inchise comparativ cu alti tardivi care nu au zburat afara;
– greutatea corporala mica, ingredient principal in supravietuire si zbor… fulgi de usori (pana sa ii inchid prin Decembrie am avut la zbor si cativa tineri mari de seria 1 si acestia aveau si cu 150 de grame mai putin decat fratii lor buni inchisi din Octombrie);
– maturizare mult mai rapida, in toiul iernii masculii tardivi cantand deja si femelele infoindu-se, spre deosebire de alti tardivi inchisi;
– o “salbaticire” care mi-a dat mult de furca atunci cand am incercat sa ii prind in cotet: erau ingrozitor de greu de prins, fata de ceilalti porumbei inchisi. Practic zburau ca niste muste scapandu-mi printre degete in ultimul moment si anticipandu-mi miscarile inainte de a apuca sa le fac. Daca in 3 metri patrati se prind atat de greu, cred ca in infinitul cerului este si mai greu, chiar si pentru un rapitor specializat;
– pe masura ce mai inchideam din puii mari sa completez lotul de zbor, in primele zile de inchisoare acestia reactionau foarte urat: cand eliberam la zbor ceilalti porumbei ramasi liberi, se izbeau violent de plasa sa iasa si ei, chiar daca stiau ca pe afara sunt atacuri… cu trecerea zilelor, luau in greutate, musculatura scadea si intrau in starea de “leguma” ca ceilalti prizonieri;
– consumul de hrana era mai mic comparativ cu cel al porumbeilor inchisi; porumbeii care luau putin in greutate si nu mai tineau perfect ritmul stolului, incasand atac individual, intrau intr-un regim autoimpus, consumand foarte putina mancare cateva zile pana ajungeau la greutatea optima (initial am zi ca mi se pare dar am observat la mai multe exemplare)

In perioadele cu ninsoare sau cu ger crunt, sub 0 grade, i-am tinut inchisi. Am cantarit cativa orientandu-ma sa ii aduc la greutatea ultimei zile de libertate atunci cand urma sa ii eliberez dupa o pauza.

Am facut o filmare cu supravietuitorii, cu pozele tardivilor la intarcare si cum arata ei in prezent, urmand sa intre la “masina de tocat”, al doilea val de selectii. Daca o ramane vreunul, o sa-l prezint in toamna.