Autor: Neagu Mihai

As putea completa titlul articolului folosind sintagma “din nou, aceeasi eterna emotie”, insa acesta ar fi prea lung si m-as pierde in amanunte cunoscute si paracunocute de catre orice columbofil.

Am trimis spre publicare, si au si fost publicate pe acest site, vreo 2 articole in care vorbeam putin despre primii mei porumbei, despre inceputurile mele intr-ale “columbofiliei” (cu ghilimelele de rigoare caci, la modul organizat, n-am practicat acest sport niciodata). Spuneam acolo ca aceasta pasiune mi-a fost brusc curmata, in fapt nu pasiunea ci posibilitatea de a o exercita (pasiunea nu poate fi curmata de nimeni in afara de peroana care o nutreste), si ca, datorita faptului ca locuiesc la bloc, nu am mai putut-o relua insa sper ca ziua in speta sa vina cat mai repede.

Pe principiul “daca vrei poti” (mai greu, foarte greu, sau mai usor, cu sacrificii mai mici sau enorm de mari, intinzand nervii la maxim sau doar pocnind din degete, depasind obstacolele de orice fel – ohoooo, in tarisoara asta, adevarate ziduri nu obstacole etc.), cand iti propui ceva trebuie sa reusesti. Vorba multa, saracia omului. Pe scurt, ne-am mutat la casa, am populat curtea cu vreo cateva zeci de pasari insa, porumbei nu, deoarece nu am putut amenaja inca acea porumbarie in care sa-mi faca placere sa intru.

Zi normala de primavara, venim impreuna la Bucuresti la serviciu (subsemnatu’ si sotia), dis-de dimineata (pt. a evita traficul capitalei la ora de maxima “audienta”). Ma despart de sotie si dupa 2 minute suna telefonul. “Ghici ce am gasit?” (in gandul meu ma rugam lu’ Doamne-Doamne sa nu fi gasit vr-un catel abandonat sau, si mai rau, vreo matza – sotia avand alergie la “parul” de matza). Doamne-Doamne asculta ruga si sotia imi spune: “Am gasit un pui de porumbel, mic-mic, l-am luat, gata-i al meu!”

Phiu!

Fericitu’, “o cioara”, un pui de gutan, plecat prematur din cuib, ajuns pe trotuarul din jungla urbana, flamand, insetat, dezorientat, sortit, cel mai probabil, pieirii. Rapid sotia si-a intrat in rolul de mama adoptiva si a crescut “cioara” cum a stiut ea mai bine incercand sa-i asigure tot confortul necesar si sa-l transforme intr-o pasare extrem de blanda. A reusit, puiul a crescut devenind un masculas frumos (in ochii ei si, recunosc, si ai mei :)) , altminteri …….).

Un porumbel tinut singur e’ ca un Romeo lasat fortat fara a sa Julieta. S-a decis fara echivoc faptul ca “Cioculet” (nu radeti, nasa ii e’ sotia, numele i se potriveste de minune, are o barna de barza) are nevoie de o sotie.

Aflat in vizita la un targ de animale din Tgv am vazut intr-un burduf cativa pui de “misirliu” intre care si o femeluta care mi-a furat privirea. Am cumparat-o si am facut-o cadou sotiei. S-a bucurat mult si iata, asa a obtinut prima ei pereche de porumbei. Tinereii s-au imperecheat repede, le-am amenajat un cotet (sub nici o forma nu se poate numi porumbarie, e’ un fel de boxa) si i-am lasat putin sa se acomodeze.

In weekend, am decis de comun acord. “Le dam drumul, fie ca pleaca fie ca raman!”. Nu poti tine astfel de suflete incarcerate intr-o cutie in timp ce le vezi cum incearca sa simta libertatea dand din aripi ntr-un spatiu mult prea mic, o celula.

Am deschis usita. Pe cer rotea un stol de voiajori al unui vecin. Au scos capetele si scrutau orizontul. Masculul inca nu poate zbura bine, de el nu-mi era teama, nu putea pleca nici daca dorea. Cu femela insa, era alta treaba. Inainte sa o cumpar iesise la zbor si stia binisor aceasta “meserie”. Stapana pe ea, sigura in fortele proprii, a iesit si a zburat. Mi-a, de fapt ne-a, stat inima. Am zis ca-i gata, Cioculet e’ proaspat divortat, treb’e sa-i cautam consoarta.

Nu a fost asa, porumbita s-a intors langa sotul sau. Momentul intoarcerii a fost unul pe care aproape ca-l uitasem.

Mi-au iesit ochii din orbite, mi-a luat-o inima la galop, parca tocmai mi se intorsese femela de la maraton si credeam ca am sanse la “titlu”. “Aterizarea acasa” a reprezentat acel moment care este de fapt “chintesenta” columbofiliei. Nu poti cumpara asa ceva, nu poti mosteni, nu poti dobandi in nici un fel. Te nasti sau nu cu aceasta putinta de a te bucura de un astfel de moment.

Stiu, intamplarea e’ una banala, pana la urma vorbim aici de “o cioara” si “un ciuruc din piata” care s-au ridicat 5 m de pe cotet si s-au intors. Un fas pe langa faptele marete ale confratilor prezenti pe acest site.

Corect, insa, pt. “ursul” adormit fortat, acest moment banal a fost aidoma razei de soare primavaratic care-l trezeste din hibernare si-l face sa doreasca a simti din nou libertatea.
Ursul (pasiunea) tanjeste acum si mai tare dupa alte astfel de momente (chiar mai “dramatice” si demne a fi povestite).

“Ratusca cea urata” (“cioara de Bucuresti”) a fost scanteia care a reaprins focul ce ardea mocnit (in cazul meu) si a incendiat gama de pasiuni a sotiei. Acum, cerul asteapta sa fie “privit” de inca doua perechi de ochi asteptandu-si copiii sa ajunga acasa!


P.S. – de la momentul redactarii articolului si pana astazi, femela a inceput sa zboare in toata regula. Desi pe langa ea rotesc stoluri de voiajori, femela e’ credincioasa masculului ei (care inca nu e’ capabil de zboruri lungi) si casei sale. Ignora total ce se intampla pe cer si-si vede de treburile sale. O incantare sa deschid dimineata usa cotetului.