Vorbim, pe buna dreptate, cu mare inflacarare, admiratie si respect despre porumbei. Fie voiajori, de agrement sau de ornament, ii admiram, ii studiem, ii crestem, ii ridicam la rang de personaje biblice sau mitice. I-am transformat in simbolul celei mai inalte stari de bine – pacea. Nu ne-am limitat la atat si le-am atribuit inclusiv rangul de simbol al iubirii bazandu-ne pe frumoasa lor viata de familie. Constient sau nu, studiati sau nu, stiam noi ce stiam cand am facut acest lucru. ;)

Pe spinarea lor, Darwin a emis teorii care astazi “guverneaza stiinta”. Ce sa mai, porumbelul ocupa un loc bine delimitat in viata si in cultura umanitatii.

Dar nu numai porumbelul domestic. Nici pomeneala. O gramada de specii exotice care mai de care mai frumos colorate sau “accesorizate”, de dimensiuni de la cea a unei gaini la cea a unei vrabii, fascineaza ochii a milioane de oameni zilnic in gradini zoologice, parcuri ornitologice sau colectii particulare.

Pe el, banalul, l-am lasat oarecum in umbra, il ignoram de regula, il haituim, sau, destul de rar din pacate, in cel mai bun caz, alegem sa-i aruncam cateva frimituri de paine pt. a-si putea intretine familia sau pe sinesi.

Dar cine este el? Cine este aceasta faptura care, aparent banala, a bulversat lumea ornitologica cu capacitatile sale extrem de rar intalnite in lumea animala?

Pai inainte sa spunem cine este am putea incepe prin a spune ca desi atat de cunoscut noua astazi, era pana nu demult, inexistent pe aceste meleaguri.

Este deci un emigrant, un cuceritor. Inca unul care a ravnit la aceste pamanturi, bata-l vina!

Gugustiucul – Streptopelia decaocto, el este cel caruia am ales sa-i dedic un articol.

In tara de origine, impropriu spus tara, in zona din care provine, in care i s-a ivit neamul in urma cu cine stie cata vreme, era pasare migratoare. Avea zone in care ierna si zone in care cuibarea.

Din motive necunoscute, lipsa hranei, inmultire exagerata, distrugerea habitatului etc., daca ar fi sa speculam, aceasta pasare a ales sa plece la drum.

Pasarile, in general vorbind, sunt fie migratoare, fie sedentare, fie eratice.

Migratoare, asa cum stim toti, sunt cele care au o zona in care ierneaza sau in care se refugiaza in timpul anotimpului secetos, si o alta careia ii putem spune, noi oamenii, casa. Acolo cuibaresc si-si cresc puii. Cel mai cunoscut exemplu este randunica sau barza, il invatam inca de la gradinita.

Sedentarele, sunt cele care stau tot timpul anului in acelasi teritoriu. Acolo ierneaza, acolo cuibaresc. Ca si exemplu, putem enumera cioara, vrabia, le cunoastem bine.

Eraticele, sunt pasari care se deplaseaza pe distante scurte, in anotimpul rece sau secetos (functie de tara in care vietuiesc) fata de teritoriul pe care-l ocupa in mod curent. Aceasta relativ scurta calatorie a lor este influentata de mai multi factori si se poate manifesta in fiecare an sau doar in anumiti ani.

Gugustiucul insa a ales sa nu se incadreze in tiparele ornitologilor si sa place la drum fara sa se mai intoarca. Asemeni hoardelor de tatari, a decis sa cucereasca noi teritorii pe care sa se instaleze definitiv.

Intai timid, alegand doar tari cu climat mai bland, si-a inceput calatoria spre Vest, din Asia inspre Europa.

La noi in tara a intrat prin zona de S – S.E. insa a considerat rapid ca doreste sa cucereasca intreaga Dobroge, Muntenia, Moldova, Oltenia si Banatul. De Ardeal nu auzise inca si nici nu avea indrazneala sa se avante spre aceste meleaguri. In fata lui statea ca un strajer muntele.
In Asia sa natala, Gugustiucul era o pasare salbatica pe dea’ntregul daca ne putem exprima asa. Fara sa aiba vreo tangenta cu omul si asezarile acestuia. In calatoria pe care si-a inceput-o, intalnind in drum tot felul de dusmani dornici sa-l opreasca, si-a schimbat brusc macazul si a ales omul ca si aliat. Aceasta specie efectiv si-a schimbat habitatul si a ales asezarea omeneasca drept casa. Care au fost avantajele?

2 extrem de simple!

Hrana si protectie pt. familie. In orase, pana mai ieri alaltaieri, rapitoarele nu existau, sau cel putin nu in numar atat de mare ca si in zonele salbatice. Nici hotii de oua consacrati in aceasta meserie (gaita, cotofana, etc.) nu-si gaseau locul pe aici. Hrana, era in schimb la discretie. Avem deci, pana acum, 3 “ciudatenii”:
– calatoria de cucerire a unor noi teritorii;
– schimbarea totala a habitatului si infranarea fricii instinctive fata de om;
– modificarea regimului alimentar, cel putin partial.
Sa se fi oprit gugustiucul aici?
Nici pomeneala!
Traind doar in zone de ses si urbane, deci zonele unde marii sai dusmani, de moarte, sunt rari – Uliul porumbar si Cotofana, s-a inmultit peste masura. Uite asa a inceput sa caute noi teritorii de cucerit.

Si-a indreptat atentia spre zonele de deal dar nu numai din mediul urban ci si mediul rural.
A ajuns si aici, in foarte scurt timp, doar cativa ani. Perioada infima pt. o specie. Altora le trebuie milenii pt. a face ce a facut gugustiucul in doar 100-200 de ani.

Casa sa, simpla precum a oricarui frate sau var din marea sa familie, formata din cateva betisoare asezate pe o ramurica, era prea expusa privirii cotofenei si gaitei. La campie mergea, in oras de asemenea, dar aici, la deal si sporadic la munte, nu a mai fost posibil. Am putea crede ca s-a dat batut si s-a intors. Nici pomeneala. Din nou a inchis timpul intr-o capsula si in doar cativa ani si-a schimbat total modul de a cuibari.

S-a mutat din copac si a cautat loc ascuns, invizibil pt. gaita si cotofana. S-a asezat astfel prin suri, streasini, clopotnite, pe unde nici nu te gandesti, fentand dusmanul si continuandu-si nestingherit expansiunea.

Iata asa, pe nesimtite, a ajuns in Ardeal. Din oras, in oras, din comuna in comuna, ocolind uliul si pacalind cotafana, a trecut muntii. A ocupat deci Romania. A facut ceea ce speciile indigene – Porumbelul de scorbura, Porumbelul Gulerat, Turturica si, ca si oaspete, Porumbelul de stanca, n-au fost capabili niciodata desi sunt aici poate de mai mult timp decat noi, specia umana.

Aceasta nu a fost posibila decat prin modificarea inclusiv a numarului de ponte depuse pe an. In Asia, gugustiucul depunea maxim 2 ponte pe an si doar in sezonul care-i permitea cresterea puilor. In tara noatra, gugustiucul depune ponta tot anul, inclusiv iarna daca-i blana, crescand deci mult mai multe serii de pui.

La lista de ciudatenii se adauga deci inca doua:
– modificarea perioadei de cuibarit si extinderea acesteia pe parcursul intregului an;
– inmultirea numarului de ponte depuse intr-un an calendaristic.

Pt. unii toate acestea poate par simple banalitati, pt. un impatimit al pasarilor, ceea ce a facut gugustiucul este mai mult decat incredibil!!!

Inutil a mai spune ca este pe cale sa cucereasca intreaga Europa. Da desteptarea in metropole de la N la S si de la E la V. Ii place atat muntele cat si litoralul. Pare a nu avea nici un obstacol in calea sa.

Asa o fi aparent insa nu-i. Are si el calcaiul sau. Omul!
Fara om, fara aceasta apropriere a sa de om, nu ar putea reusi.
Uliul si cotofana ar avea grija sa-i functioneze franele.
Ce ne va mai rezerva aceasta specie peste 100 de ani, D-zeu stie insa daca o tine tot asa, surprizele vor fi mai mult decat captivante.
Va ajunge oare banala faptura – GUGUSTIUCUL, inclusiv in zonele arctice, spre exemplu? Si daca da, prin ce metode ingenioase va reusi acest lucru.
Care sunt deci limitele acestei specii?
Cu putin noroc, nepotii nostri vor descoperi!

P.S. – ce ne-am fi facut noi, iubitorii de ornitologie, fara cartile domnului Dimitrie Radu?

Cosmin Neagu