Porumbeii si columbofilia militara

Ideea acestui articol mi-a fost inspirată de o emisiune la „Radio-România Actualităţi” difuzată în ziua de 1 Decembrie la care am fost invitat să vorbesc despre folosirea porumbeilor în armată, în general, şi în Primul Război Mondial, în special, în contextul evenimentului istoric amintit şi al Centenarului Marii Uniri, ale cărui ecouri reverberează şi în acest an.

1. Despre columbofilie şi porumbei

În cea mai cunoscută accepţie, prin columbofilie înţelegem ştiinţa / pasiunea de a creşte porumbei (DEX). Creşterea şi folosirea porumbeilor presupune, pe lângă ştiinţă, cunoaştere şi experienţă, o muncă asiduă, pasiune, grijă şi răbdare pentru creşterea porumbeilor, pentru reproducţia şi selecţia acestora, pentru antrenarea celor cu performanţe deosebite, dar şi pentru asigurarea stării de sănătate şi a unei alimentaţii adecvate.

Porumbeii sunt păsări din familia columbidelor, deosebit de gingaşe şi vioaie, cu un penaj frumos şi diferit colorat, uneori cu reflexii sidefii sau multicolore; au ciocul scurt, o talie mică-mijlocie, corp uşor şi aerodinamic datorită osaturii pline cu aer. 

Porumbeii trăiesc în aproape toate zonele globului, cel mai populat continent fiind însă Europa.

Aşezarea lor pe lîngă comunităţile umane şi unele caracteristici native au făcut ca aceştia să fie dresaţi cu uşurinţă. Datorită condiţiilor geografice şi climatice favorabile pe teritoriul Belgiei, în special, dar şi al Franţei, Germaniei, Olandei ş.a. s-a constatat după anul 1800 existenţa unor rase de porumbei cu calităţi aparte faţă de restul populaţiei, ceea ce a dus la o preocupare particulară a specialiştilor pentru selecţia şi reproducţia prin împerecheri succesive şi controlate a unor specii de porumbei rezistente şi performante. Traptat, aceste preocupări s-au generalizat în aproape toate statele europene iar columbofilia a devenit încet şi sigur nu numai o îndeletnicire exotică ci şi una cu obiective şi scopuri prestabilite, în folosul omului şi al comunităţii.

În general, se apreciază că porumbeii pot fi împărţiţi în trei grupe, în funcţie de principalele caracteristici:

– porumbeii de agrement – se deosebesc prin aceea că sunt jucăuşi la sol şi în zbor, au un corp frumos şi un penaj colorat;

– porumbeii de consum (pentru carne) – pot atinge greutăţi de peste 700 g până la 900 g, fiind crescuţi pentru această destinaţie;

– porumbeii călători – mesageri, voiajori, poştaşi, curieri; aceştia au fost folosiţi pentru transmiterea de mesaje poştale din cele mai vechi timpuri iar mai târziu, prin participarea la concursuri (întreceri) sportive pe diferite distanţe. Astfel de întreceri sportive au căpătat în ultimele zeci de ani o amploare impresionantă la nivel naţional, continental şi mondial.

La această ultimă categorie de porumbei ne vom îndrepta atenţia în continuare deoarece, datorită unei caracteristici native, aceştia au un comportament aparte – au abilitatea să se întoarcă acasă (la locul în care au crescut până la maturitate) de la distanţe foarte mari. Acest fapt este posibil deoarece creierul porumbelului are sensibilitatea de a detecta undele (electro)magnetice emanate / generate de pământ şi a le deosebi în funcţie de intensitate, amplitudine şi frecvenţă (variaţii (electro)magnetice).

Acest instinct extrem de rar este numit de oamenii de ştiinţă HOMING – instinctul de a se întoarce acasă. S-a constatat că la porumbel creierul este foarte dezvoltat, un veritabil „calculator natural” care poate procesa şi stoca o cantitate colosală de informaţii. Încă de la naştere, puii de porumbel îşi amintesc intensitatea magnetică din jurul cuibului datorită unui magnet intern special situat la baza creierului, acesta fiind şi punctul de plecare pentru toate zborurile sale ulterioare. Porumbelul este capabil să-şi amintească doar informaţiile necesare, tăindu-le pe cele inutile.

Cea mai mare parte a craniului său este ocupată de ochi. Porumbelul are o mare acuitate vizuală, combinată cu o mare memorie. Acest lucru îi permite să formeze un traseu bazat pe afişări vizuale.

Magnetul intern special situat la baza creierului se mai numeşte şi sistemul receptorilor (electro)magnetici, cu ajutorul căruia un pui de porumbel nou-născut identifică şi îşi aminteşte ulterior nivelul intensităţii (electro)magnetice din apropierea cuibului şi pe care nu o va uita niciodată.

Pe lângă acest navigator magnetic porumbelul are şi un senzor infrasonic care permite să se recepteze vibraţii foarte sensibile, sub 10 Hz, ceea ce îl avertizează despre iminenţa unei furtuni, schimbarea vremii şi direcţia vântului.

Oamenii de ştiinţă au mai observat, fără însă a putea explica ştiinţific, că păsările moderne (din epoca modernă) preferă unele trasee cunoscute, folosite cu mult înainte (sute şi mii de ani). Astfel, drumul antic de la Roma, din Italia, la nord, pe Via Aurelius, de-a lungul coastei până în Galia (Franţa de astăzi) – traseu folosit încă din anul 241 Î.H. – a devenit un punct de reper pentru mii de generaţii de porumbei care, se pare că îşi transmit din generaţie în generaţie aceste informaţii către descendenţi.

De-a lungul timpului, s-a constatat că porumbelul călător/voiajor, cu performanţe şi calităţi deosebite, se înapoiază la locul de origine de la distanţe de 500, 700 şi chiar 1000 km; poate zbura 12-15 ore pe zi (în special ziua) cu o viteză medie de 50-60 km/oră dar poate atinge şi viteze de 70-80 şi chiar 100 km/oră. Are un zbor lin, cu 10 bătăi de aripi pe secundă la înălţime de 100-150 m de la sol pentru a avea o imagine completă a traseului de zbor, determinat de intensitatea magnetică din habitatul permanent (cuibul nativ) şi propriul „infrasound”, care este unic pentru fiecare loc. Un porumbel ajunge la maturitate la 3-3½ ani şi o rată de reuşită de peste 90%.

Pe parcursul zborului, el nu poate fi urmărit de om, singurii săi duşmani fiind păsările răpitoare şi schimbările bruşte şi violente climatologice care, prin intensitatea descărcărilor electrice, perturbă sistemul nativ al porumbelului de a detecta undele electromagnetice ale pământului / locului de origine. De regulă, majoritatea se rătăcesc, dar s-a constatat că mulţi îşi redresează orientarea şi revin la locul iniţial după zile sau săptămâni de întârziere.

Porumbelul călător a fost considerat mii de ani mesagerul poştal ideal pentru că nu trădează, nu poate fi interceptat cu uşurinţă de inamic iar dacă este victima păsărilor răpitoare sau a stărilor atmosferice informaţia purtată nu este divulgată ci doar compromisă / pierdută. De aceea, mesajul este trimis prin doi sau mai mulţi porumbei, în funcţie de caracteristicile şi performanţele acestora, precum şi de rata pierderilor constatate în situaţii similare.

Datorită acestor caracteristici ale porumbeilor călători îi regăsim ca soli ai zeilor în mitologia antică. În simbolistica popoarelor, porumbelul este identificat cu pacea şi armonia sufletească, cu liniştea interioară şi împăcarea. Cu această simbolistică, porumbelul se regăseşte în lucrări de artă şi literatură, în filatelie, numismatică şi medalistică iar în conştiinţa comună îl regăsim la toate popoarele în obiceiuri şi tradiţii, în ritualuri, în precepte religioase şi tradiţii laice, iar mai nou în evenimente comunitare sau familiale precum manifestările publice, nunţile, botezurile, logodnele etc.

2. Porumbeii din antichitate până în epoca modernă

Se pare că omul a convieţuit alături de aceste păsări încă din timpuri imemoriale. Atestată îmblânzirea porumbeilor în Asia Mică, 10.000 de ani în urmă, dresarea acestora s-a produs mult mai târziu.

O primă consemnare o găsim în Vechiul Testament când, în timpul Potopului biblic, Noe eliberează de pe chivotul său un porumbel pentru a verifica prezenţa sushiului pe glob. Porumbelul s-a înapoiat pe chivot aducând vestea bună cu o crenguţă în cioc.

Cu 3000 de ani Î.H., egiptenii foloseau porumbeii pentru a anunţa somptuoasele festivităţi cu ocazia încoronării faraonilor. Egiptenii foloseau porumbei de origini persane care, la rândul lor, îi aveau în urma cuceririi Mesopotamiei. La mesopotamieni, porumbelul avea caracter sfânt, fiind protejat de cultul lui Astarte, a cărui fiică, Semiramida, fiind abandonată la poalele unui munte, spune legenda, a fost vegheată de porumbei călători până a fost găsită şi salvată de nişte ciobani milostivi.

Porumbeii nu zboară decât într-o singură direcţie – ACASĂ.

Omul şi-a dat seama că această calitate excepţională a acestor păsări poate fi folosită în scopuri dintre cele mai diverse. Aşa se face că una dintre primele întrebuinţări ale porumbeilor în folosul omului a fost aceea de mesager poştal. Este atestată folosirea porumbeilor ca mesageri poştali, în special pe timpul luptelor, încă din antichitate. Începând cu secolul al V-lea î.c. porumbeii sunt folosiţi în aceste scopuri de perşi, egipteni, greci, romani şi popoarele arabe.

Pliniu cel Bătrân (23-79 D.H.), vorbind despre sistemul roman de mesagerie cu porumbei, îl descrie ca fiind „simplu, genial şi extrem de eficient pentru epoca sa”.

Romanii sunt primii care înregimentează porumbeii şi îi folosesc în scopuri militare; primii care scriu despre originile porumbeilor călători; înfiinţează porumbarele (crescătorii mobile) cu care dotează atât carele cât şi navele de luptă.

Primul post de porumbei la nivel de stat a fost creat în Egipt şi Siria prin ordinul sultanului Nur ad-Din. În anul 1167, el a ordonat ridicarea mai multor turnuri poştale înalte pentru porumbei.

Folosind poşta cu porumbei, Cezar (Caius Iulius, 100-44 Î.H.) a transmis mesaje susţinătorilor săi în timpul Războiului Galic (58-51 Î.H.).

Grecii au folosit porumbeii pentru a transmite în diferite oraşe câştigătorii Jocurilor Olimpice (un porumbel ajungea până la 1000 denarii – un preţ foarte mare în acel timp).

În anul 1249, sultanul Najm al Din a fost înştiinţat printr-o pereche de porumbei că portul Damietta a fost ocupat de armata regelui francez Ludovic cel Sfânt, ceea ce a permis musulmanilor să contraatace şi să învingă pe regele cruciaţilor.

În anii ’60-’70 ai sec. al XVI-lea, în timpul războiului de 7 ani (1563-1570), conducătorul armatei olandeze, William de Orange, a transmis prin porumbei mesajul de a rezista asediului spaniol încă trei luni locuitorilor oraşului Lieden, ceea ce a salvat rebelul oraş de la ocupare.

Vestea înfrângerii lui Napoleon la Waterloo (18 iunie 1815, 18 km sud de Bruxelles) a ajuns la Paris prin porumbei, cu două zile mai devreme decât mesajele poştale oficiale, ceea ce a adus venituri uriaşe puţinilor oameni de afaceri din domeniul imobiliar (Nathan Rothschild ş.a.).

În războiul franco-prusac (1870-1871) s-a atins performanţa excepţională de a se transmite peste 150.000 de mesaje oficiale şi de şapte ori mai multe mesaje private.

La Paris, în condiţiile asediului german, s-a amenajat un post de porumbei sub forma unei săli de lectură. Tot atunci se consemnează transportul porumbeilor cu balonul între Pris şi Tours precum şi primele încercări ale germanilor de a extermina porumbeii francezi folosind şoimi special instruiţi.

Tot în această perioadă se consemnează şi prima marcă poştală pentru poşta cu porumbei, al cărei loc de origine este Marea Insulă de Bariere de pe coasta Noii Zeelande. Comunicarea cu insulele fiind dificilă în absenşa telegrafului şi radioului, în 1890 apare ideea folosirii porumbeilor. Astfel, în 1896, au fost deschise linii oficiale şi regulate de poştă cu porumbei între Auckland, cel mai mare oraş al Noii Zeelande şi Insulele Recifului de Bariere. Noua Zeelandă a emis un timbru poştal propriu reprezentând porumbelul Velocity care stabilise recordul de a parcurge 100 km în mai puţin de 50 minute. Deşi în anul 1908 a fost instalat cablu subacvatic telegrafic cu Auckland, serviciul poştal cu porumbei a funcţionat în continuare.

Ţările de Jos au înfiinţat în sec. al XIX-lea, pentru nevoi civile şi militare, poşta cu porumbei, pe insulele uneia din colonii – Indonezia – folosind rasa de porumbei din Bagdad.

Spre sfârşitul aceluiaşi secol, în Hawai (pe când nu era stat american) s-a folosit reţeaua de porumbei atât pentru transmiterea scrisorilor cât şi a banilor.

În Franţa, serviciul poştal cu porumbei se introducea tot în sec. al XIX-lea; acelaşi serviciu se va regăsi şi în Olanda, Marea Britanie, Belgia şi Germania.

Crescătorii germani şi-au dezvoltat propria rasă de porumbei poştaşi, la baza reproducerii acestora fiind porumbeii olandezi şi englezi.

Deşi folosirea porumbeilor pentru transmiterea mesajelor secrete în scopuri militare nu era nouă, ideea instituţionalizării şi specializării acesteia devine tot mai actuală în a doua jumătate a sec. al
XIX-lea, pentru principalele armate europene şi chiar a S.U.A. Mai mult, în anul 1907 germanul Julius Neubronner vine cu ideea folosirii porumbeilor ca spioni prin ataşarea unui aparat fotografic în miniatură, automat, pentru fotografierea câmpului de luptă.

Sec. al XIX-lea marchează începuturile columbofiliei militare care avea să se afirme ca o specialitate distinctă în timpul celor Două Războaie Mondiale ale secolului următor.

3. Folosirea porumbeilor în cele Două Războaie Mondiale

Am arătat că porumbelul a fost folosit în scopuri militare (transmiterea mesajelor secrete, în timp scurt) din nevoia de a pregăti mai bine sau a surprinde inamicul în anumite etape ale luptei. Deşi milenară, această îndeletnicire nu era la îndemâna oricui, ci numai a conducătorilor de stat şi de oşti, sau mai târziu a reprezentanţilor de seamă ai clerului. Probabil că mai în zilele noastre, în această categorie privilegiată de utilizatori, trebuie să-i avem în vedere şi pe politicienii şi diplomaţii influenţi ai vremii.

Secolul al XIX-lea, ca urmare a preocupărilor şi performanţelor columbofililor belgieni, francezi, germani şi britanici marchează folosirea instituţionalizată a acestui mijloc de comunicare prin crearea unor structuri columbofile militare în organica armatelor europene. Mai întâi cu porumbei campioni belgieni iar ulterior cu porumbei creaţi în propriile ţări.

În absenţa unor studii dedicate cu privire la organizarea columbofiliei militare (serviciului de poştă cu porumbei în armată), la concepţia şi planurile de întrebuinţare a porumbeilor în campaniile din cele două conflagraţii mondiale, ne vom rezuma la prezentarea unor situaţii mai deosebite în care poşta cu porumbei a jucat un rol important, uneori decisiv, pentru deznodământul confruntărilor şi, mai ales, pentru salvarea vieţii a sute şi mii de militari aflaţi în situaţii limită.

O primă concluzie preliminară este aceea că majoritatea statelor beligerante au acordat o atenţie particulară organizării şi întrebuinţării în serviciul armatei a porumbeilor mesageri (de poştă).

Pentru Marea Britanie folosirea porumbeilor în armată era foarte importantă, în acest sens fiind emise ordine, dispoziţii şi acte normative menite să asigure protecţia porumbeilor. Ascunderea, rănirea sau uciderea acestor păsări era aspru sancţionată, ajungându-se până la 6 luni privare de libertate.

Germania a creat dispozitive speciale pentru protecţia porumbeilor împotriva gazelor şi pentru captarea celor care zburau în câmpul propriu de luptă.

Este foarte cunoscut cazul porumbelului german Kaiser, capturat de trupele americane în Primul Război Mondial şi care a continuat să fie întrebuinţat pentru transmiterea mesajelor timp de 30 de ani. A rămas în columbofilie ca cel mai bătrân porumbel şi singurul care a fost prezent în ambele războaie.

Un alt caz extrem de mediatizat în epocă a fost cel al porumbelului Cher Ami, care în 1918 a îndeplinit în decurs de câteva luni 12 misiuni. El făcea parte din cei 600 de porumbei ai Corpului de Semnalizare al Armatei Americane din Europa. O parte din forţele americane participante la luptele de la Verdun au rămas izolate în spatele dispozitivului de luptă al inamicului. Viaţa celor 197 de soldaţi din Lost Battalion al D.77 I. americane a fost salvată datorită mesajului transmis de Cher Ami în ultima sa misiune, la 4 octombrie 1918. Deşi împuşcat în aripă, rănit la piept, la ochi şi cu un picior rupt, porumbelul şi-a dus zborul până la destinaţie. Pentru „eroismul” său, Franţa l-a decorat simbolic cu „Crucea de Război”, americanii l-au expus la Muzeul Smithsonian din Washington D.C., iar în 2011 revista „Time” l-a introdus în TOP 10 cele mai eroice animale din lume.

Folosirea porumbeilor în Al Doilea Război Mondial a căpătat noi dimensiuni. Atât trupele sovietice cât şi cele americane au găsit / descoperit porumbei care aveau ataşat echipament de fotografiat. De altfel, C.I.A. a iniţiat şi unele proiecte de folosire a porumbeilor pentru fotografiere, filmare, plasare de dispozitive de ascultare şi alte servicii de colectare a informaţiilor în domeniul „intelligence”.

Tot în timpul acestui război, M.I.14 (01), o ramură a „British intelligence” a dezvoltat un serviciu secret bazat pe porumbei; aceştia erau paraşutaţi în cutii / cuşti deasupra Europei ocupate având ataşat un chestionar. Peste 1000 s-au întors cu mesaje care conţineau detalii despre locuri în care erau amplasate echipamente / instalaţii de luptă, inclusiv rachete V1.

Tot astfel, W. Churchill, primul ministru al Marii Britanii, a primit un mesaj de 12 pagini din partea grupului de rezistenţă „Leopold Vindictive”.

Se cunoaşte că pentru bătălia Moscovei s-au folosit peste 100 porumbei iar porumbelul american Gi Joe a salvat peste 1000 de vieţi dintr-un sat ce urma să fie bombardat de aliaţi deşi el fusese recucerit de trupele britanice fără să se ştie acest fapt.

La 23 februarie 1942 un avion britanic ce se întorcea în Anglia dintr-o misiune în Norvegia a fost lovit şi s-a prăbuşit în Marea Nordului, la 160 km de Anglia. Cei patru membri ai echipajului au reuşit să elibereze în zbor, înainte de prăbuşire, pe porumbelul Winkie. Deşi nu purta un mesaj, acesta a zburat peste 200 km, unde stăpânul său şi specialiştii britanici, pe baza calculelor de timp de la pierderea legăturii radio cu avionul, timpul necesar zborului porumbelului precum şi impactul deviaţiei vântului, au stabilit cu mare precizie locul prăbuşirii avionului. Intervenţia oportună a salvat vieţile celor patru membri ai echipajului. Porumbelul Winkie a fost decorat cu medalia „Dickin” şi celebrat de oficialităţile britanice.

Un caz similar este cel al celor 28 de marinari din echipajul unui submarin britanic, naufragiat în vara anului 1942, salvaţi de mesajul unui porumbel lansat într-o cutie specială gen torpilă, după un zbor de 400 km realizat în timp record. Marinarii britanici i-au construit un monument.

Un alt caz foarte cunoscut şi mediatizat în epocă a fost cel al tânărului de 15 ani Viti Cherevichkina care a fost condamnat prin împuşcare de trupele germane pentru că nu şi-a distrus porumbeii şi i-a folosit în continuare pentru a comunica cu Armata Roşie la Rostov.

În pofida unor asemenea măsuri extreme şi a mijloacelor de capturare, împuşcare sau interceptare a informaţiilor, specialiştii apreciază că rata de succes a trimiterii mesajelor cu porumbei a fost de 95-98%.

După război, porumbeii au fost folosiţi încă mult timp. În prezent se mai folosesc în armatele franceză, suedeză, israeliană şi chineză.

C.I.A. a dezvoltat proiecte de folosire a porumbeilor în timpul războiului rece, primind aşa numitele „sarcini unice”. O asemenea operaţiune s-a desfăşurat în anii ’60 sub numele de cod „Tacana”, având ca scop plasarea senzorilor de depistare a armelor chimice.

C.I.A. a investit în acea perioadă peste 600.000$ pe trei programe de folosire a animalelor: „Oxigas” (delfini), „Axiolite” (păsări) şi „Kechel” (câini şi pisici).

Pe timpul Războiului din Golf (1990) armata irakiană a folosit la scară mare poşta cu porumbei profitând de faptul că aceasta nu era afectată de blocajele / barajele electronice.

Astăzi, poşta cu porumbei este aproape desfiinţată.

În Elveţia serviciul cu porumbei a funcţionat până în 1994. În prezent porumbeii mai sunt folosiţi pentru comunicările de urgenţă.

În India, în zone greu accesibile, poştaşii transmit cu porumbeii rezultatele alegerilor, iar în Anglia, la Plymouth probele de sânge sunt încă livrate la laborator prin porumbei.

Chiar şi numai din aceste date disparate rezultă că armatele participante la războaiele din ultimul secol au avut ca preocupare importantă întrebuinţarea porumbeilor pentru servicii poştale de mesagerie sau speciale.

Acest serviciu a fost organizat şi a funcţionat instituţional iar rata de succes a fost considerabilă.

Ne exprimăm opinia că şi în viitor o asemenea oportunitate poate fi luată în considerare chiar dacă nu la o asemenea amploare şi diversitate de servicii.

4. Columbofilia militară în România

Aflată oarecum într-un anumit sincronism european cu celelalte armate europene prin înfiinţarea, la 14 iulie 1873, a primei secţii de telegrafie militară (prima specialitate destinată comunicarii la distanţă), în 1888, la numai 15 ani distanţă, se introduc în organica armatei porumbeii călători. Se pun astfel bazele columbofiliei militare. Prin Decizie ministerială, în anul 1903 se creează Reţeaua de corespondenţă prin porumbei călători.

Această reţea de corespondenţă era compusă din: Staţiunea centrală columbofilă, la R.1 Ge., Bucureşti; Staţiuni columbofile: R.2 Vâlcea, B. Vânători, Craiova, R.3 Olt, Slatina, R.2 Ge., Focşani, R.11 Siret, Galaţi, R.24 Tecuci.

Cu o conducere centrală la Bucureşti şi o repartiţie teritorială şi geografică impresionantă pentru Vechiul Regat, reţeaua columbofilă militară în anul 1909 poate fi asemănată, păstrând proporţiile şi metaforic vorbind, cu o adevărată reţea informatică din structurile militare de astăzi.

Aceasta demonstra în primul rând faptul că autorităţile militare ale vremii au acordat o importanţă deosebită noii specialităţi – corespondenţa prin porumbei călători – alături de specialităţile deja existente – telegrafia cu fir, telefonia, semnalizarea şi curieratul.

În egală măsură, trebuie să remarcăm că realizarea acestei „reţele columbofile poştale” are loc într-un context ştiinţific fără precedent. În anul 1902 marele nostru savant, ing. Dragomir Hurmuzescu, susţine prin comunicare ştiinţifică despre radio în cadrul primului Congres de Ştiinţe din România, ţinut la Iaşi iar în acelaşi an publică şi prima lucrare în acest domeniu „Telegrafia fără sârmă cu ajutorul undelor electrice”. În 1903, lt. Constantin Botez din R.2 Ge. publică o lucrare extrem de documentată, pe aceeaşi temă, „Telegrafia fără fir prin unde herţiene”, la Bucureşti.

În anul 1914 se desfiinţează reţeaua columbofilă creată în 1903 şi columbofilia militară se reorganizează în 3 secţii mari:

– Cetatea Bucureşti, cu 400 porumbei;

– Fortul întărit Galaţi, cu 200 porumbei;

– Fortul Focşani, cu 300 porumbei.

În anul 1916, ca urmare a intrării în război, Marele Cartier General (M.C.G.) trece cele trei staţiuni columbofile (Bucureşti, Bârlad, Iaşi) în subordinea Batalionului de Specialităţi.

Şi aici vin cu rememorarea faptului că, în august 1914, marele nostru savant Emil Giurgea realizează în Parcul Carol prima staţie T.F.F. din România, iar până în 1916 se instalează alte două staţii T.F.F. la Băneasa (Dimitrie Leonida) şi la Herăstrău (Emil Giurgea), staţii ce aveau să asigure legăturile internaţionale ale României cu aliaţii pe toată perioada premergătoare şi pe timpul conflagraţiei mondiale.

Pe timpul Primului Război Mondial columbofilia militară a fost condusă de un Birou de informaţii din cadrul M.C.G., în cele trei localităţi, Bucureşti, Iaşi şi Bârlad, acolo unde erau dislocate temporar principalele instituţii ale statului.

La terminarea războiului, în anul 1919, prin Decizie ministerială, cele trei secţii columbofile se grupează în Compania de porumbei din organica Batalionului de Specialităţi. Aceasta cuprindea 5 ofiţeri, 3 subofiţeri, 5 specialişti, 100 de soldaţi şi peste 1700 porumbei. Compania de porumbei era organizată pe 3 secţii columbofile şi 15 staţiuni fixe regionale.

În anul 1926, tot prin Decizie ministerială, columbofilia militară se reorganizează astfel:

– o staţiune centrală – în organica R.1 Trs. (fostul batalion de specialităţi care în 1919 s-a transformat în regiment de specialităţi iar din 1923 în regiment de transmisiuni);

– staţiuni columbofile la divizii, corpuri de armată, corpuri de vânători de munte, regimente şi batalioane de pionieri;

– staţiuni şi posturi la regimentele de infanterie, grăniceri şi cavalerie.

O reţea columbofilă impresionantă, distribuită la toate structurile ierarhice ale armatei şi în toate zonele de operaţii ale României Mari.

Cu o asemenea reţea columbofilă, Armata Română participă în anul 1936 la cea mai mare aplicaţie columbofilă multinaţională organizată de ţările membre ale Micii Înţelegeri (alianţă creată în anul 1921 de către România, Iugoslavia şi Cehoslovacia). Din darea de seamă cu concluziile Marelui Stat Major (M.St.M.) privind desfăşurarea aplicaţiei reiese că rezultatele au corespuns aşteptărilor şi cele trei armate vor acorda atenţia cuvenită acestei specialităţi. Au participat peste 39.000 porumbei; rata pierderilor a fost sub 15-20% iar procentul de ajungere la destinaţie a columbogramelor (mesaj poştal uşor) a fost de 70-90%.

Din păcate, contextul internaţional european după anul 1939 a făcut ca alianţele regionale ale României (Mica înţelegere, 1921 – România, Iugoslavia şi Cehoslovacia – şi Înţelegerea balcanică, 1934 – România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) să nu mai funcţioneze şi garanţiile de securitate ale ţărilor semnatare să fie la discreţia marilor puteri.

Dacă până la această dată columbofilia în România era reglementată instituţional doar la nivelul armatei prin Decizii, Regulamente şi Instrucţiuni specifice, în anul 1940 se adoptă Legea 744 / 2 noiembrie 1940 privind înfiinţarea şi organizarea staţiunilor columbofile civile. (http://legislatie.just.ro)

Scopul declarat al legii este enunţat chiar în primul articol: „… organizarea şi îndrumarea crescătorilor de porumbei călători pentru ca aceşti porumbei să poată fi folosiţi în interesul Apărării Naţionale.”

Legea statuează că în România columbofilia militară funcţionează sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale / Marelui Stat Major iar columbofilia civilă sub autoritatea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.

M.Ap.N./M.St.M. este autoritatea care aprobă înfiinţarea asociaţiilor şi filialelor columbofile civile şi care asigură un control strict asupra activităţilor acestora în relaţiile cu alte asociaţii.

Pentru acele fapte infracţionale, la dispoziţiile legii se prevedeau sancţiuni foarte aspre (închisoare corecţională de la 1-6 luni şi amendă de la 1000-50.000 lei).

Reglementarea columbofiliei militare rămâne cea existentă deja de multe decenii înainte.

În condiţiile în care izbucnirea unei noi conflagraţii mondiale era previzibilă, legea din 1940 conferă armatei autoritatea decizională care să-i asigure controlul strict al activităţii uniunii şi asociaţiilor columbofile civile. Prin lege se realizează şi prima reglementare instituţională a columbofiliei civile cu toate că, în 1937 maiorul Traian Niţescu a înfiinţat „Asociaţia Columbo” pe care a legalizat-o în 1939.

Uniunea Columbofilă Naţională a funcţionat şi după război. În 1991, după mai multe schimbări de denumiri, continuând însă tradiţiile vechilor structuri asociative columbofile, se creează „Federaţia Naţională a Crescătorilor de Porumbei din România”, afiliată la „Federaţia Columbofilă Internaţională”, cu asociaţii şi filiale în toate judeţele ţării.

În armată, după război, columbofilia s-a folosit din ce în ce mai puţin, treptat renunţându-se la menţinerea acestor structuri.

Astăzi, în armată activităţile columbofile au un caracter individual, exotic sau sportiv.

Şi pentru că doresc să închei acest articol aşa cum am încheiat şi emisiunea radio care l-a inspirat, voi prezenta pe scurt un fapt divers: cititorul ştie că în fiecare an, la 14 iulie, în armată se sărbătoreşte „Ziua transmisioniştilor militari”. În weekendul care coincide sau precede această dată, la Muzeul Comunicaţiilor şi Informaticii din Cazarma istorică „Fort 3 Otopeni” se organizează „Zilele Muzeului Comunicaţiilor şi Informaticii”. În cadrul ceremoniei de deschidere, în ambele zile, după cele îndeobşte ştiute, alocuţiuni, depuneri de coroane, înmânarea de diplome, defilarea grupurilor de reconstituiri istorice ş.a. are loc un moment pe cât de inedit pe atât de emoţionant. Copiii prezenţi la eveniment primesc câte un porumbel pe care, la un semnal anume, îl eliberează în zbor. 

Pentru că Ziua transmisioniştilor militari se sărbătoreşte între două repere temporale cu profunde semnificaţii educaţionale – 26 iunie, Ziua Drapelului Naţional şi 29 iulie, Ziua Imnului Naţional – porumbeii au ataşate la picioruşe două inele/casete speciale, cuprinzând una o mică panglică tricoloră şi a doua textul în miniatură al imnului naţional.

Zborul simbolic al porumbeilor spre toate zările semnifică transmiterea unui mesaj de pace, înţelegere şi solidaritate spre toate provinciile istorice ale României Mari.

P.S. Doresc ca acest articol să se constituie într-un modest omagiu adus porumbelului, crescătorilor şi iubitorilor de porumbei de pretutindeni.

Gl.mr.(r) Ion Cerăceanu

Bibliografie selectivă

– Ion Cerăceanu, Transmisiunile Armatei Române (1873-2016), Editura Militară, Bucureşti, 2016;

– Ion Cerăceanu, Arma comunicaţii şi informatică 135 de ani de istorie, Album fotodocumentar, Editura CTEA, Bucureşti, 2008;

– http://legislatie.just.ro

– https://ro.blabto.com

– www.porumbei.ro