Secventele urmatoare le-am filmat in parcul Tineretului din Bucuresti, unde mai hranesc uneori porumbeii comunitari.

Acestia trebuie sa lupte cu foamea, bolile, frigul si…oamenii. Cei mai afurisiti ii pacalesc cu 2-3 firimituri ca sa se apropie, si apoi ii iau la suturi sau ii prind sa le smulga penele.

Cand le da cineva mancare, un batran sau vreun parinte cu copilul, acesti teribili, acesti minunati, se reped spre porumbei si-i sperie. Se distreaza, mancatz’ash. Ei sunt “cool”, nu mai au loc in bashchetzi de atata smecherie. Daca-l intrebi de ce-i sperie, se uita cu o privire tampa de vitel dezorientat si ranjeste: “d-aia!” .

Porumbeii revin la mancare manati de foame dar se sperie la orice miscare. Unii au degete lipsa, altii au ate legate de picioare, sau cozile rupte pentru ca au fost prea increzatori in vreun imbecil.

Iarna cand crapa pietrele de ger, ii vezi in grupuri pe asfalt nemiscati, zgribuliti…daca le dai niste porumb se arunca spre el disperati. Fiecare boaba poate insemna inca o zi de viata. Odata la cateva zile apare un nou cadavru… cei mai sensibili sau mai putin descurcareti nu reusesc sa adune suficienta mancare pentru energie pe tot timpul noptii. Apoi mai sunt bolile… toata colectia, evident cu paramixoviroza cap de afis. Unii supravietuiesc si acestei boli. O femela din grupul pe care-l hranesc uneori, se opreste din mancat odata la 30-40 de secunde si incepe sa se zbata pe sol cand pe burta cand pe spate…apoi isi reia hranirea.

E interesant cum cu conditii minime, reusesc sa supravietuiasca an de an. Nu pot fi opriti de nimeni si nimic, mereu se ridica si merg mai departe. Ca in viata…