Autor: Alan Farmer
M-am născut în 2010; ştiu asta datorită inelului pe care stăpânul meu mi l-a pus pe picior când aveam doar 7 zile. Multe zile şi nopţi au trecut de atunci, mama acoperindu-mă sub ea noaptea şi tata pe timpul zilei. Tatăl meu vorbea adesea cu mine şi fratele meu, povestindu-ne de vremea când zburase la un concurs, fiind primul sosit acasă. Mama şi tata ne-au povestit că ne tragem dintr-o linie de păsări numită Van-Geel, cu mulţi campioni la origine. Tata a primit numele „Prinţul de la Pau”, iar mama „Prinţesa”, datorită unor fulgi albi în jurul capului care semănau cu o coroniţă.
Timpul a trecut şi, îngrijiţi cu dragoste de părinţii noştri, eu şi fratele meu am crescut mari şi puternici. Într-o zi, stăpânul ne-a luat pe amândoi şi a zis: „Uite doi pui de excepţie. Dacă vor semăna cu părinţii lor, vor fi de primă clasă, au Sânge de Campion în ei.” Apoi ne-a dus într-un loc numit Clubul columbofil şi acolo am auzit o voce: „LOTUL CINCI!”. Ne-am trezit încuiaţi într-o pliantă, când altă voce a strigat „Lotul 1”, apoi strigăte „25, 50”, o lovitură de ciocan şi „VÂNDUT!”.
„În dreapta, lotul 5, puteţi alege unul dintre cei doi, provin din cea mai bună linie cu Sânge de Campion.”. „50, 75, 100, 150, 200 de lire, VÂNDUT!”.
Un om a deschis uşiţa pliantei: „O să-l iau pe acesta”. Şi l-a luat pe fratele meu de lângă mine. După care am fost dus înapoi acasă şi pus în alt loc. Am început să plâng după mama şi tata. După o vreme, l-am auzit pe tata strigându-mă din cealaltă parte a încăperii. M-am dus repede către el şi l-am întrebat printre lacrimi „De ce nu pot să fiu cu tine?”. „Pentru că ai ajuns la vârsta când îţi poţi purta singur de grijă. Şi acum ţine minte: prin venele tale curge Sânge de Campion, aşa că poartă-te ca atare.”
În zilele ce au urmat, am început să cresc şi să devin din ce în ce mai puternic, bătând din aripi şi privind afară prin plasa volierei. Am observat o construcţie albă, căreia oamenii îi spun biserică, şi o clădire roşiatică, numită fabrică. În fiecare zi eram lăsaţi afară şi, cu timpul, am început să zburăm din ce în ce mai departe, întorcându-ne de fiecare dată la căsuţa noastră.
Timpul a trecut şi oamenii au început să mă trimită la ceea ce ei numesc concurs. Ne eliberau pe toţi dimineaţa şi trebuia să ne întoarcem acasă cât de repede puteam. Înaintea unui concurs special, l-am auzit pe stăpân zicând: „Asta e cursa cea mare, o etapă de campionat cu puii, prima dată când va trebui să traversezi o întindere de apă. Dar o să fie bine, ai Sânge de Campion în tine.”. O zi şi două nopţi am stat alături de alţi pui ca mine, veniţi din diferite părţi ale ţinutului.
„5, 4, 3, 2, 1, START!”, strigă o voce de om. Uşile s-au deschis şi am ieşit toţi afară, aerul era atât de plăcut. M-am învârtit cu stolul în cerc şi dintr-o dată mi-am adus aminte de vorbele tatei: „Vezi mingea aia de foc de pe cer? S-o ai tot timpul în dreapta ta, e foarte important.”. Am făcut întocmai şi m-am rupt de stol. După multe ore de zbor, am observat un stol de porumbei foarte aproape de sol. M-am dus până lângă ei şi am aterizat. Uitându-mă în jur, am observat că toţi erau foarte coloraţi, dar ce mi-a atras cel mai mult atenţia a fost faptul că nici unul nu purta inel din păcate. Toţi s-au lăsat pe jos şi au început să mănânce grăunţe aruncate de oameni, împingându-se unul pe altul. M-am gândit că nu aici e locul meu şi m-am ridicat din nou în văzduh, îndreptându-mă către casă. După o vreme, am văzut biserica albă şi fabrica roşiatică. Ajunsesem acasă. „Cam târzior”, l-am auzit pe stăpân dojenindu-mă, „dar ai încercat. Ai Sânge de Campion în tine, data viitoare va fi mult mai bine.”
Zile şi nopţi au trecut de atunci, iar eu am participat la multe concursuri, realizând aşa-numitele clasări. Într-o zi, stăpânul m-a chemat, m-a luat în mână , mi-a întins aripa şi mi-a zis: „Ei bine, a sosit timpul pentru marea încercare, concursul naţional de la Barcelona. Dar nu-ţi face griji, ai Sânge de Campion în tine.”. De lângă el s-a auzit altă voce. „Eşti gata, Wal?”. Era Colin, prietenul stăpânului meu. M-au pus într-un coş şi de acolo în maşină. Ne-am oprit după o vreme, coşul în care mă aflam a fost scos din maşină şi stăpânul meu s-a pus la rând cu alţi oameni. Cineva a întrebat: „Domnul Wal Watson?”. „AICI”, răspunse stăpânul meu. „Câte păsări?”. „Două, numai două, sunt cele mai bune păsări ale mele, au Sânge de Campion în ele.”
Am fost luat din coş şi, cu ajutorul unei maşinării, pe picior mi s-a pus o clemă de cauciuc. Apoi am fost chemat din nou şi pe celălalt picior mi s-a aplicat din nou o clemă de cauciuc. După care m-au băgat într-o cuşcă mare, alături de vreo 25 de camarazi. N-a durat mult până ce podeaua a început să trepideze şi am simţit cum ne-am pus în mişcare. Am petrecut două nopţi în acea cuşcă şi, din cauza podelei care se tot balansa, aveam momente când ne simţeam rău. Unul dintre noi a zis că ne aflam pe vapor, ce-o mai fi fost şi ăla? Curând s-a luminat de ziuă şi am ajuns din nou pe uscat, cuşca legănându-se acum uşor dintr-o parte în alta. Apoi ne-am oprit şi ni s-a dat de mâncare, probabil momentul când trebuia să ne îndopăm ca să ne facem plinul. L-am auzit pe unul de-ai noştri spunându-mi: „Mănâncă încet şi nu te îndopa că altfel ţi se va face rău.”. Era unchiul meu, Try Hard, fratele tatălui meu, ne aflam în aceeaşi cuşcă.
„Ciuguleşte ceva şi vino cu mine, o să stăm într-o parte unde e linişte şi plăcut. Unchiul Try Hard m-a păzit de toate bătăile care aveau loc în cuşcă. „Nu-i băga în seamă, când li se va da drumul de aici vor fi epuizaţi. După încă două zile de mers, maşina s-a oprit. „Am ajuns”, îmi spuse unchiul.
Ne aflam la amiază, după spusele oamenilor, când uşile cuştii s-au deschis. „Stai cu mine”, îmi zise unchiul, şi în curând am ieşit la aer curat. Cerul era plin de semeni de-ai mei, aproape că se înnegrise, dar eu am rămas în preajma unchiului. La puţin timp după, deja zburam peste munţi şi ape într-un stol de 50 de camarazi. Apoi s-a auzit o bufnitură de jos, bang, şi patru dintre noi au căzut seceraţi. „ARME!”, spuse unchiul, „sunt folosite de oameni pentru a ne doborî din văzduh.”. Se auzeau numai şuierături şi cerul se umpluse de alice. Din fericire însă am trecut cu bine de armele de foc. M-am uitat în jurul meu şi 15 dintre noi ne părăsiseră. Unii au început s-o ia la goană. „Uşurel, mai avem mult de mers”, îmi şopti unchiul. Afară începuse să se însereze. „A sosit timpul, urmează-mă”, mă sfătui unchiul. Ne-am îndreptat în jos şi am aterizat pe o clădire construită de oameni. „M-am mai odihnit aici, în apropiere avem şi o mică sursă de apă de unde ne putem adăpa, după care aşteptăm ziua următoare.”. Ceilalţi colegi s-au supărat. „De ce a trebuit să ne oprim? Noi vom continua să zburăm.”. „Lasă-i să plece, vor încerca să străbată o lungă distanţă pe deasupra apei, fără să vadă pe unde zboară. Din cauza picăturilor de apă dispersate în aer, penele li se vor umezi şi vor pieri în adâncul apelor.”. Am încercat să-i avertizez ce-i aşteaptă, dar nu au vrut să mă asculte. Zece dintre ei şi-au reluat zborul dar nu a durat mult până când s-a întunecat. Mă întreb ce li s-a întâmplat. Or fi aterizat din nou sau marea i-a înghiţit? Nu vom ştii niciodată. Am închis ochii şi am adormit.
Am fost trezit de bătăile din aripi ale unchiului meu. „Hai să coborâm pentru o gură de apă.”. Am observat că zorile abia se iveau. La puţin timp după adăpare, patru dintre noi eram deja în zbor. De jos, undeva sub noi, am auzit un plescăit puternic. „E marea”, mă linişti unchiul, „continuă să zbori la înălţime şi valurile nu te vor deranja.”. Am zburat cale lungă până am văzut un ţărm. Gata, ajunsesem. Am traversat stâncile pe care oamenii le numesc Stâncile albe din Dover. Unchiul meu a virat uşor la dreapta, după care un cablu negru şi subţire mi-a ieşit pe neaşteptate în cale. „Fereşte capul”, lucru pe care l-am şi făcut. Din nefericire, ceilalţi doi camarazi nu l-au văzut la timp şi au căzut la pământ. Mai rămăsesem doar eu şi cu unchiul. Îmi simţeam aripile grele, ca de plumb, dar unchiul mi-a spus să nu mă dau bătut că mai era puţin până acasă. Apoi am auzit un ţipăt: „ULIU!”, îmi strigă unchiul. „Zboară către copaci cât poţi de repede!”. Am început să dau din aripi cu ultimele picături de energie rămase. Când am ajuns la copaci, m-am întors către unchiul meu să-i spun că am reuşit, dar unchiul nu mai era cu mine.
M-am simţit părăsit. Apoi, în mintea mea am auzit vocea tatălui, încurajându-mă: „prin venele tale curge Sânge de Campion, desfă-ţi aripile şi ia-ţi zborul.”. M-am înălţat şi, după o vreme, am observat o biserică… uite şi clădirea roşie… am ajuns acasă! Exact la lăsarea întunericului. „Măi să fie, cum naiba a putut să ajungă un porumbel tocmai acum?”, zise stăpânul meu uimit. Clemele de cauciuc mi-au fost scoase de pe picior şi s-a auzit bătaia ceasului. Eram atât de epuizat încât am adormit imediat, bucuros că ajunsesem acasă. A doua zi, uşa crescătoriei s-a deschis şi în prag se aflau doi oameni, alături de stăpânul meu. „Doamne, ce vreme! A plouat toată noaptea”, spuse unul dintre ei, „şi se pare că va ploua şi azi toată ziua. În fine, hai să verificăm porumbelul. Momentan, e singurul porumbel sosit de la Barcelona.”
„Totul e în regulă”, se auzi vocea celuilalt după ce m-a ţinut în mână şi s-a uitat la seria de pe inelul meu. „E o pasăre de excepţie dacă a reuşit performanţa asta, Walter!”. Stăpânul meu zâmbi. „Nu mă surprinde deloc, are Sânge de Campion în el.”. „Acum şi-a câştigat dreptul de a fi numit el însuşi campion, Walter.”
Multe zile m-am gândit la unchiul meu, Try Hard, şi la tot ce făcuse pentru mine. Apoi, într-o zi, o pasăre ce arăta jalnic a intrat în crescătoria noastră, cu pene lipsă dintr-o aripă şi coada smulsă pe jumătate. Am zburat până lângă ea s-o văd mai bine. „NU, NU SE POATE! Unchiule!”. Mi-a povestit cum fusese atacat de uliu, prins în gheare, trântit la pământ şi jumulit de penele dintr-o aripă. Apoi, un copil care se afla în preajmă a lovit prădătorul cu ceva, reuşind să-l alunge. Mica fiinţă l-a luat la ea acasă, unde, treptat, s-a recuperat şi a fost eliberat în cele din urmă. „Cât mă bucur să te revăd, unchiule, teafăr şi nevătămat.”. I-am povestit ce se întâmplase în cursa la care participasem împreună. A fost foarte mândru de mine. Venise acum rândul meu să transmit fiilor şi fiicelor mele „Sângele de Campion” şi să le spun, aşa cum îmi spusese tatăl meu, de familia de campioni al căror Sânge îl purtăm în noi.
Le-am povestit, de asemenea, cum am devenit eu însumi campion, fiind singura pasăre sosită a doua zi de la Barcelona din cauza ploii torenţiale. Al doilea sosit după mine a fost nimeni altul decât fratele meu, de care fusesem despărţit în urma licitaţiei. Stăpânul mereu ne spunea că avem „Sânge de Campion” în noi şi iată că vorbele lui s-au adeverit.
Sursa: elimarpigeons.com
Traducere: Andrei Oprea
Din atata sablonism si plictiseala in literatura columbofila, mai vine cate o gura de “aer proaspat”. Multumesc Andrei Oprea pentru poveste!
Doamne , cat de frumos , mai astept asa ceva … , respect !
Splendida poveste ,minunat ,ma fascinat am citit cu mare placere ,MULTUMESC ANDREI
Ce frumos povestesteeee…
fara cvuvinte, fara replica , multumesc
wow!!! mi-au dat lacrimile! iti vine sa nu ii mai bagi in masinile alea. :( pentru ca unul singur sa castige dispar atatia. e foarte adevarat ca bucuria venirii nu se compara cu nimic, dar…uf! ma incurajez de fiecare data ca si de acasa pot disparea unii dintre ei, mai ales cand sunt pui. intr-un fel sau altul ei oricum dispar, chiar si campionii. nu mai departe de ieri am patit o intamplare cu un pui iesit doar de vreo 2 zile din voliera. povestea ar incepe tot cu doi frati argintii. unul mai curajos, celalalt mai timid ori prudent. la ora 8 dimineata le-am dat drumul. cum zbor la natural, puii se calesc pentru ca adesea vor sa zboare si ei cu stolul si se vede cu ochiul liber ca depun eforturi sa-l tina si cand vor sa aterizeze vointa stolului il impinge de fiecare data sa mai faca o tura. nu-i usor pentru ei. asa! si ieri dimineata la ora 8 le-am dat drumul. si ce credeti puiul ala curajos a zburat si el cu stolul fara sa se mai aseze pe voliera. timp de 15 minute cat au fost in raza mea vizuala s-a tinut bine. fara nicio problema. nu a ramas in urma si in laterale nu s-a indepartat. tinea mijlocul si nu se abatea deloc. de parca era catarama unei curele. eram bucuros sa-l vad cat de curajos e. apoi dintr-o data un stol mare a trecut prin zona. probabil un atrenament ceva inaintea concursurilor, daca nu chiar o etapa. s-au dus toti spre targoviste. am zis, GATA! pana aici i-a fost. eram ferm convins ca nu am sa-l mai vad. asa a si fost. toti s-au intors, cate unul, cate doi cate trei, mai putin el. dupa ce au intrat toti la masa, cam in jurul orei 10 si am vazut umbra pe gazon. ridic ochii crezand ca e el. nu era din pacate. era unul venit de la un atrenament pe care l-am la 80km cu puii. dealtfel singurul care nu venise. asa ca m-am bucurat putin, chiar daca era cu inima stransa pentru puiul ala. restul sunt mari se pot descurca singuri. s-a facut 7 seara si le-am dat drumul. au zburat. fratele puiului disparut, tot prudent. nu a zburat deloc cu stolul. facea cate o tura scurta si gata, fuga in voliera si iar ma gandeam la fratele lui. si cum stateam si priveam voliera, dintr-o data pica ceva pe rampa ca o piatra. era puiul pierdut cu 12 ore in urma. mergea ca dragonii in aripi. era deshidratat!!! cand m-am dus in voliera era cu capul in recipientul de apa si apa nu mai era. i-am dat apa imediat. a baut cred ca un minut intreg. si cand a plecat de langa apa, la fel mergea. nu se putea tine pe picioare. stau si ma intreb cum a putut sa zboare, cand el era in halul ala. m-am intrebat unde a ajuns si cati kilometri a zburat intr-una, avand in vedere ca era primul lui zbor. am ramas uimit de performanta lui. am fost mai bucuros decat atunci cand au venit primii porumbei de la antrenament. a zburat inapoi acasa pe canicula aia. mi-e clar ca nu a intrat in nicio voliera, desi pe caldurile alea, tentatiile sunt mari si mai ales setea. il priveam de dimineata si nu imi venea inca sa cred. cred ca nici lui!:) cum a stiut el unde e casa lui, cand el se inaltase pentru prima data de pe voliera!? si pana unde o fi zburat cu stolul ala?
Doamne cata emotie.
Unde sunt razuitul de stickere, sms-urile, certurile pe planul de zbor, etc.
Cred ca povestea asta este de fapt columbofilia.
Foarte frumoasa povestea, te unge la suflet!!!
superba poveste!
Andrei sa stii ca eu sunt la munca, si daca mai pui povestioare ca aceasta o sa ma dea afara…:)
Oare asa gandeste un porumbel? :))) Sau autorul?
Oricum ar fi, felicitari pentru traducere si publicare!
Cand vad cate-o mamicuta cu puii mari, ma gandesc si eu la una – alta insa n-as scrie ce gandesc … Dar daca as fi un porumbel, poate … nu, sigur n-as scrie :))
ffff frumos.esti foarte emotionat dupa asemenea intamplare
Frumos , ar trebui facut un film dupa aceasta povestire … felicitari porumbei.ro nr 1 ;)
Super articolul
Felicitari scriitorului
Frumoasa poveste , am citit-o cu lacrimi , multumim pentru ea si mai asteptam .
Ceva adevărat … Cam asa sunt porumbei , ca și oameni numai ca nu pot să își spună ofurile și durerile peste care oameni în unele cazuri trec cu greu .. Foarte fain să mai pui așa povestioare ..
Asta i columbofilia adevarata, lupta pormbelului cu greutatile intoarcerii acasa. FRUMOS, intocmai ca si pasarea care ne fac oare OAMENI?
SUPER.MULTUMIM.
Pentru noi, columbofilii,angajarea porumbeilor in concursuri extreme,inseamna orgolii,pariuri,nesabuinta uneori. Pentru porumbeii angajati ,de cele mai multe ori,inseamna ….supravietuirea!!! Un inel matricol si,, o mana de pene”,ne pot aduce extaz sau…deziluzii. Mai trebuiesc argumente sa mergem inainte sau sa cooptam cati mai multi tineri in ceea ce inseamna ,,sportul cu porumbei”??!!??!!
De-asta e frumoasa columbofilia. Foarte emotionant , te pune pe ganduri… saracele pasari. Iti trece prin minte un scenariu de film , ar fi ceva extraordinar…
fara cuvinte…………..
aceasta ii voi citi fiului meu , care are 5 ani aproape, cred cai v-a placea…
Am citit cap-coada :). Emotionant :), deaia porumbeii mei nu vor fii angajati niciodata la un concurs :). Nu vreau sa aiba sange de campion :), vreau sa aiba sange de pasare libera. Numai bine.
Super!
Super frumoasa povestea m-a impresionat!!! :) :D
Superb!
interesanta abordare ,com 23. e o decizie grea de luat . bravo
WOOOOOWW CAT DE REAL SI BINE GANDITA POVESTIOARA PARA NE-AR VORBI CHIAR UN PORUMBEL :)) , FOARTE FRUMOS !
dar la stapan nu sa gandit campionul? cate sacrifici a facut pt al ajuta sa devina campion ?,cate ore petrecute in crescatorie in miros si praf in loc de terasa cu bere ?cate plimbari cu masina si cu laziile pe bancheta din spate cand putea sa iasa cu (porumbita) de dimineata? cati saci cu mancare in loc de gratare si mititei si ar mai fi si alte sacrifici facute de stapan pt porumbei, la asta nu va ganditi?
@lucian! wow! :)))
@com 29, Luciane problema e ca pe noi columbofilii nu ne obliga nimeni sa facem ceea ce facem pt porumbeii, nu suntem obligati sa-icrestem. In schimb saracii porumbei nu au de ales, vor nu vor trebuie sa zboare pentru noi in timpul sezonului in fiecare saptamana pt a aduna puncte si clasari sa avem noi crescatorii cu ce ne lauda la sfarsit de sezon. Cam asa sta treaba, nu ne obliga nimeni sa facem sacrificii pt porumbei.
Foarte frumos.
extraordinar ! foarte emotionant
D-asta, de atatia ani, continui sa intru pe acest site!
A fost o vreme cand se “pierduse” putin asemenea puiului din poveste dar, ca un adevarat campion ce este (in breasla sa), si-a revenit si a relua culoarul de “zbor”.
da.,ar fi bine de facut un film despre sportul columbofil,foarte emotionant
Foarte misto . Asta e povestea porumbeilor celor din vest , din europa de vest . Sa cititi povestea porumbeilor din est , din europa de est , adica a celor din Romania . Numai pasajul transportului pina la Gdansk sau Slupsk , te ia ameteala . Atunci chiar decizi sa nu i mai zbori .
@dragos, poate o scriu eu :)))
o poveste emotionanta, frumoasa si cu happy-end! norocul lui ca s-a nascut intr-o asemenea crescatorie si din asemenea parinti si nu a apucat sa vada in crescatorie porumb aruncat pe jos (pentru ca doar porumb mananca), umezeala, verdeata in OALA pentru apa, pisici sau sobolani stand la panda, stapan beat care injura si scuipa in timp ce rupe capul la fratii, unchii sau parintii puiului.
Felicitari pentru poveste!
DA… Poate fi o lectie de viata !
Aceasta poveste ne poate sensibiliza, asa ca hai s-o citim cit mai multi si sa ne apropiem, sa fim respectosi, sa discutam – nu sa ne certam….. sa facem columbofilie .
Toate cele bune !
Varianta romaneasca – “a dreacu cioara!”
Am vazut lumina zilei intr-o mica incapere care aveam sa aflu putin mai tarziu ca se numeste cuib, in care mirosea ingrozitor in era numai gainat uscat.
Desigur, destul de repede dupa mine s-a nascut si sora mea insa, din cauza ca a fost mai mica nu a supravietuit murind a doua zi. Mult au plans-o mama si tata si zadarnic au incercat cumva sa o arunce din cuib. Nu au putut.
A stat asa cateva zile, langa mine, intrand in putrefactie si facand cuibul sa miroasa si mai urat decat pana atunci. Intr-un final, intr-o zi, o fiinta uriasa a luat-o pe biata de ea si a dus-o altundeva pentru totdeauna. Atunci am cunoscut si eu pentru prima data pe stapanul meu cum ii spuneau parintii. M-a luat brusc din cuib, m-a sucit pe toate partile si mi-a pus un obiect greu si incomod pe unul dintre picioare. Abia atunci am vazut ca si parintii mei au fiecare cate unul asemanator insa nu la fel de curat si colorat ca al meu ci murdar de gainat si vechi.
Zilele se desfasurau toate la fel. Mama si tata erau mult timp plecati de langa mine cautand sa-mi aduca tot ce am nevoie pt. a creste mare si frumos. Tata imi spunea uneori, seara, inainte de culcare ca pt. ca eu sa pot mistui boabele mari de porumb, el trebuie sa zboare zilnic pe marginea drumului (ce o fi fost acela un drum) si sa adune pietricele si nisip. Mancam zilnic aceeasi mancare si mama era ingrijorata ca nu cresc atat de repede si de frumos pe cat si-ar fi dorit. Bietii de ei, faceau atatea eforturi.
Cand am mai crescut si am inceput sa privesc peste cuib am vazut ca nu suntem singuri ci suntem inconjurati de o gramada de vecini. Multi erau tristi, o gramada bolnavi, unora le mureau mereu puisorii si cate si mai cate.
Cu bune si rele viata mea era una fericita. Mama si tata erau harnici si iubitori.
Intr-o buna zi tata a fost luat de langa mine de catre stapan, bagat intr-o cutie impreuna cu niste vecini si a fost pentru ultima data cand l-am vazut. Mama a plans mult in acea seara spunand mereu ca tata nu se simtea bine, era slabit si nu trebuia luat de stapan. Am aflat ca fusese dus la un concurs. Nu intelegeam atunci ce este acela un concurs. Dupa ce tata nu s-a mai intors au inceput cu adevarat necazurile. Vecinii pandeau cand mama era plecata si ne furau din casuta betisoarele de cuib. Apoi au inceput sa ma bata si pe mine. Unul dintre vecini, cel mai mare dusman al tatei, m-a batut atat de tare intr-o zi incat mi-a spart capul. Cuibul era plin de sange, ma durea atat de tare cum nu mai simtisem vreodata si, ca sa scap cu viata, m-am aruncat jos din cuib.
Mult a mai plans biata mama cand m-a vazut acolo jos, agonizand. Nu doream nici apa, nici mancare, doar sa nu ma mai bata vecinii.
Durerea a fost cu atat mai mare cu cat atunci ne-am pierdut si casuta. Vecinul i-a interzis mamei sa mai intre in casuta noastra astfel ca seara ea dormea pe un betisor undeva sus iar eu intr-un colt pe podea singur si infrigurat. Se dusese vremea cand mama ma incalzea cu trupul ei iar tata ne ocrotea ca un inger pazitor.
Asa amarat si cu capul spart am fost luat in mana de stapan. M-a prins de coada, m-a ridicat spre ochii lui si cu o voce care a facut sa-mi inghete sangele in vene mi-a spus “iti rup capul cioara dreacu” apoi m-a aruncat din nou pe podea. Nu stiam ce inseamna sa rupi capul insa vazand-o pe mama plangand in hohote am inteles ca nu inseamna decat o tragedie.
Cu mare greutate am crescut aproape cat mama. Am inceput sa mananc singur si sa privesc cu jind afara din cotet prin plasa de sarma ruginita, plina de praf si fulgi.
Mama iesea zilnic impreuna cu vecinii si zbura mult. Mereu, si asta inca din primele zile de viata, auzeam busituri pe acoperisul cotetului si nu stiam ce se intampla cu atat mai mult cu cat mama si ceilalti se speriau foarte tare si zburau pana nu ii mai vedeam.
Intr-o buna zi mi-am luat inima in dinti si am iesit si eu.
Imi curgea un ochi si simtem ca respir greu, se intampla asta de cateva zile, insa ceva ma chema afara. Am vrut sa ma odihnesc putin pe cotet insa brusc am auzit din nou acea busitura. Mama a plecat in zbor ca o sageata iar eu, fara sa gandesc o clipa, am urmat-o. Am zburat toti mult timp. Acolo sus m-am simtit altfel, nu mai eram eu. Respiram greu, din ce in ce mai greu, aripirile parca nu mai voiau sa ma asculte insa acolo sus, in lumina soarelui de care nu avusesem parte decat cate putin diminetile, inconjurat de acel aer curat pe care il simteam pt. prima data, parca nu mai doream sa ma intorc acasa, sa raman definitiv printre nori.
Vazandu-ma slabit, mama mi-a poruncit sa ne intoarcem. Asa am facut si, cu mare stangacie am reusit din nou sa aterizez pe cotet si apoi, si mai greu, sa intru din nou inauntru. Au urmat zile mai bune si mai putin bune. Bune pt. ca eram liber in fiecare zi si zburam din ce in ce mai mult si mai bine, mai departe si mai sus. Ma simteam in vazduh in elementul meu. Mai putin bune pt. ca incepuse sa-mi curga si celalalt ochi, respiram tot greu si nu imi puteam reveni. Majoritatea celor de o seama cu bine se simteau rau. O duceau mai bine cei care avusesera norocul sa fie crescuti de ambii parinti. Era totusi bine pt. ca dintre vecinii mei unii murisera deja.
O zi dis de dimineata, usa cotetului s-a deschis si inauntru a intrat stapanul cu lada. Nu ma mai luase in mana de cand avusesem capul spart asa ca scapasem de acel rupt de cap de care imi vorbise. A prins pe rand mai multi pui de o varsta cu mine si i-a bagat in lada. A vrut sa plece cand, deodata, il vad ca se intoarce si-mi spune “a dreacu cioara, era sa-mi scapi si de data asta”. M-a prins de o aripa si m-a trantit in lada alaturi de ceilalti. Nu inteleg de ce m-a si trantit dar cine sunt eu sa pot intelege oamenii. Poate facusem ceva rau dar chiar si daca nu era asa oricum nu ma puteam impotrivi celui pe care il stiau de frica toti din cotet.
In lada eram toti terifiati si nu miscam. Nu stiam ce ni se va intampla. Lada a inceput sa se miste intai leganat si fara zgomot apoi mai lin dar insotita de un zgomot puternic. Un confrate mai mare ne-a spus tuturor ca suntem in masina si stapanul ne duce la un concurs. Auzind de concurs mi-am amintit de tata si m-a cuprins frica si mai tare.
Apoi ne-am oprit din nou si am trecut prin mana mai multor oameni. Unul dintre ei mi-a razuit cu unghia inelul de gainat si mi-a pus peste el un alt inel care insa se putea pune si scoate. Un altul s-a uitat la mine, la capul meu inca golas, la aripile mele grele si l-am auzit si pe acesta zicand “a dreacu cioara, ce urata este”. Era clar, desi mama imi spusese ca sunt un porumbel, ma mintise. Eu eram o cioara.
Intr-un final am ajuns in mana calda si usoara a unui om care inainte de a ma baga intr-o masina uriasa, plina ochi de alti porumbei, m-a mangaiat, mi-a verificat capul, aripile, inelul si, oftand asa cum numai pe mama o mai auzisem a rostit “ai dracu’ oameni”. Desi omul spusese cu ura ce spusese, niciodata nu simtisem pana atunci atata dragoste si compasiune, venind de la altcineva decat de la mama. As fi vrut ca el sa fie stapanul meu.
Inauntrul acelei masini mi-am amintit pe loc de cotetul meu. Imediat am primit un cioc in cap care m-a zdruncinat. Eram inconjurat de tot felul de vecini, unii bolnavi, altii foarte rai. Desigur, printre noi erau si porumbei cu penaj frumos, cu inele curate, veseli, care strigau ca abia asteapta sa ajunga din nou acasa, la parintii, colegii lor de clasa si la stapanul lor care ii iubeste.
Daca nu m-ar fi luat in mana acel om inainte de a fi bagat in masina nu as fi stiut ce inseamna sa te iubeasca stapanul.
Am mers mult, cale de cateva ore si apoi ne-am oprit. Colegii veseli erau la usite gata de plecare. Eu eram in spate, intr-un colt. Abia respiram si ochii imi curgeau impaienjenindu-mi vederea. Usita s-a deschis si majoritatea colegilor au plecat in vazduh ca nebunii.
Am ramas cativa la urma. Am iesit si noi nauciti si ne-am luat zborul. Era o invalmaseala, o aglomeratie, o nebunie.
Cei mai multi au plecat intr-o anumita directie. Unii au ales sa zboare in cercuri in jurul locului de eliberare.
Eu am ales sa zbor cat vad cu ochii.Nu stiam spre ce anume zbor. Stiam doar ca trebuie sa ajung acasa insa nu gaseam nicicum calea.
Era cald si umezeala. Ochii ma deranjau foarte tare si respiram deja foarte greu.
Am zburat in deriva cateva ore cand, ca o binecuvantare am vazut printre alte case, o anume casa frumoasa pe acoperisul careia stateau mai multi porumbei.
Imi era o sete ingrozitoare, nu mancasem nimic de cand plecasem de acasa si noaptea se apropia cu pasi repezi. Niciodata nu domisem afara ci doar in cotet in coltul meu intunecat. Am aterizat pe acoperisul acelei case. Toti porumbeii erau sanatosi, frumosi si voiosi. Puii de varsta mea erau plini de veselie. M-am bucurat nespus si am decis ca voi dormi in acea noapte acolo, cu acei pui frumosi, voi intreba cumva de drumul spre casa mea si apoi, maine dis de dimineata imi voi continua drumul.
Deodata s-a auzit un fluierat scurt si toti tovarasii mei noi au intrat intr-un …. cotet. Dar nu era cotet caci semana ca si casa stapanului meu. Era mare, frumos, curat, aersiti si luminos. Toti aveau casutele lor si vecinii nu se deranjau intre ei. Atat de fericit am fost. Am intra si eu acolo.
In timp ce noii tovarasi mancau cu pofta seminte pe care nu le vazusem niciodata, eu m-am dus direct la vasul cu apa. Atat de buna era acea apa, atat de racoritoare. Ce noroc avusesem sa gasesc aceasta casa si acest om. Eu, un biet pui aproape orfan.
N-am apucat sa termin de baut apa si am simtit o mana grea cum ma insfaca de spate.
Cu o ura in glas cum nici la stapanul nu auzisem mi-a spus “a dreacu cioara” si apoi cu 2 degete mi-a cuprins capul.
O durere sfasietoare m-a cuprins dupa care s-a asternut linistea. Putin mai tarziu l-am reintalnit pe tata si pe sora mea.
Acum, zburam toti 3 inconjurati de alte mii de porumbei in vazduh si o asteptam si pe mama pentru a fi din nou impreuna, o familie.
Sunt sigur ca ni se va alatura in curand.
Pfuuu, ce buna povestea. Facem articol separat. Multumesc si felicitari Corbu!
emotionant, pana la lacrimi, bv , foarte frumos….
Foarte frumos asta da poveste!!