15-12-2009 • Diverse • 9,034 vizualizari

Autor: Felix
porumbei-prima-zapada
Virusul columbofil l-am luat in casa bunicului unde m-am nascut, unde mi-am petrecut copilaria si unde bunicul tinea in podul casei un stol de voiajori rosii. Se spune ca deja la trei ani am petrecut ore intregi in fata plasei de sarma si toata familia s-a temut ca voi ajunge “porumbar” ca bunicul. In aceasta situatie s-a dezvoltat cu timpul o relatie de complicitate intre mine si batranul, care a tinut pana la moartea lui.

Am avut vreo 13 ani cand ne-am mutat in casa construita de tatal meu si bineinteles, cu ajutorul bunicului, mi-am amenajat in pod un cotet mic dar frumos si funtional pentru cei patru pui pe care i-am primit la plecare. Tamplarul care a lucrat la casa mi-a confectionat o minivoliera pentru invatarea lor. Puii s-au acomodat bine au inceput sa faca ture in jurul casei iar eu am fost cel mai fericit “porumbar”.

Desi am fost un elev bun, in aceasta perioada, la scoala nu am avut “rezultate” si parintii au fost convinsi ca porumbeii sunt de vina, mai ales ca intr-adevar am petrecut zilnic mai multe ore in pod. Certuri, scandal, si totul a culminat in ziua in care am venit acasa cu o nota slaba si cu inca o pereche de pui tardivi intr-o cutie. Marele tribunal de familie m-a obligat sa-mi vand imediat porumbeii.

A doua zi era dumineca si cu lacrimi in ochi am urcat pe bicicleta si am dus cosul cu porumbei in piata. Nici nu am ajuns bine ca se apropie un barbat tanar de mine spunand ca-mi cumpara porumbeii cu tot cu cosul. Nu am putut sa raspund ca deja mi-a luat cosul din maini, mi-a dat o suta de lei si dus a fost cu porumbei cu tot. Am fost foarte trist…

Ajuns acasa, sputnicul era deja demontat: …” In casa mea nu mai admit porumbei…!”

Au trecut saptamani. Cu scoala a inceput sa fie mai bine si atmosfera in casa a devenit mai relaxata, nu au lipsit decat porumbeii. M-am uitat in cer de fiecare data cand am iesit in curte…

Intr-o zi rece de noiembrie apare bunicul. Nu a vrut sa intre, a inceput sa inspecteze curtea, gradina si s-a tot uitat in cer. Incepuse sa ninga si cand totul era acoperit de un strat subtire de zapada proaspata… aud un falfait de aripi si patru porumbei aterizeaza pe casa..

Nu am avut cuvinte… Bunicul a ranjit. Tata a ramas si el uimit dar a actionat imediat, a urcat repede in pod, a desfacut doua tigle ca sa poata intra si uitande-se la mine a spus: “Ce mai stai da-le apa si mancare…” La masa a vorbit numai de fidelitatea porumbeilor si din acest moment hobby-ul meu a fost tolerat.

Dupa multi ani, la o nunta, la prieteni in Franta un batran intr-un fotoliu rulant ma intreaba:
“Tu nu esti din….si nu esti nepotul lui….? ”
“Ba da”
“Pai nu mai stii ca eu ti-am cumparat atunci porumbeii?”……Am ramas tablou.
“Bunicul tau m-a rugat sa cumpar porumbeii si sa-i eliberez in data de…”..De la el erau si banii…Nu stiai?”…
Dupa o pauza intreb: “Dar unde a ramas a treia pereche?”
“Pai asa era conventia ca a treia pereche pot s-o tin eu ca recompensa”…..
Am zambit amandoi si am baut un pahar impreuna.

Pacat ca nu a mai fost bunicul sa-i multumesc si nici tata ca sa-i pot spune adevarul.