După fix 23 de zile (că le-am numărat) fără petic de soare pe cer, în sfârşit s-a milostivit Dumnezeu de noi şi ne-a dat vreme bună. În comparaţie cu ce a fost până mai acum două săptămâni, atmosfera deprimantă din poeziile lui Bacovia joacă la categoria „juniori spre cadeţi”. Parcă eram într-un basm de-al lui Petre Ispirescu, când zmeii furaseră soarele şi, de bună voie şi silit de împrejurări, Terminator Greuceanu şi-a luat inima-n dinţi şi a plecat s-o dea parte-n parte cu „tata zmeilor” pentru eliberarea astrului. Pe principiul „Cin’ se ia cu mine-n gură, îi fac pagubă-n dantură.”

În perioada imediat următoare, Facebook-ul a început să vuiască de poze cu cer senin-sticlă, statusuri primăvăratice şi comentarii lacrimogene. Batiste, lacrimi, pisicisme şi dulcegării de parcă asistam la o nuntă virtuală. De porumbei nici nu mai zic, în compartimentul masculilor era K1, aşa de tare se umflase pefeleu-n ei. Aşadar, vreme însorită afară + chef de columbărit = prin vecini, după ciupercuţe. Să mai clătim retina şi în crescătoria altuia, că de proprii gorobeţi ţi se cam ia la un moment dat.

Am profitat de faptul că un prieten avea drum la Ştefan Toncu, chitit să înţepe câteva achiziţii de iarnă, aşa că m-am alăturat şi eu grupului. Cu Ştefan Toncu am mai ţinut legătura prin telefon în ultimul timp, însă porumbeii nu-i mai văzusem din toamna lui 2012. Ştiam că a mai redus din efectivul de matcă, păstrând doar liniile care au confirmat, însă prin târg circula zvonul că porumbeii nu se prezintă deloc bine de când nu se mai ocupă personal de ei şi că starea lor de sănătate lasă de dorit. În fine, urma să mă conving singur, la faţa locului, de felul în care arată „aiercampii”.

În primă fază, am intrat în voliera de matcă. De la 20 şi ceva de cupluri câte văzusem în toamna lui 2012, acum nu se mai aflau decât 16 la reproducţie. Majoritatea originali Eijerkamp, fii şi nepoţi din ei, alături de campionii crescătoriei: Îngeraşul, Pedro, Baziaş, Neymar, 15-le ş.a.m.d. Toţi arătau impecabil. Năpârliţi perfect, ochii le sticleau în orbite, debordau de sănătate. Eu îi mai văzusem la mână, aşa că am stat mai retras în volieră şi i-am lăsat pe ceilalţi să-i studieze. Vorbeau în şoaptă: „Moam’, ăsta e bombă!” sau „Pfoa, şi ăsta e tun!” Parcă eram o brigadă de jihadişti, făcând inventarul arsenalului din dotare.

Am urcat apoi la zburători. Laser, frate! Acelaşi tablou ca la matcă. După încheierea sezonului 2014, porumbeii nu au avut parte de nici un tratament. Doar ceaiuri, vitamine şi amestec de năpârlire. Periodic au trimis câte un pui la analize la Institutul Pasteur. Cum totul a fost în regulă, nu au intervenit cu nimic. Din ce am înţeles de la Eugen, fostul şi actualul îngrijitor al crescătoriei, într-adevăr porumbeii au trecut printr-o perioadă mai delicată, când nu s-a mai putut ocupa nici el de păsări, dar că odată revenit ca îngrijitor porumbeii au fost repuşi pe picioare într-o lună. Tot de la Eugen am aflat că lotul de zbor pentru 2015 este alcătuit în mare parte din descendenţii a 3 linii: Îngeraşul, Pedro şi Don Leo. Adică numai liniile care au mers fişcă. Probabil de aici uniformitatea tuturor porumbeilor luaţi la mână, toţi fiind croiţi parcă pe acelaşi calapod: talie medie spre mare, antebraţ de-ţi smulge unghia când bagi vârful degetului sub el şi musculatură de parcă era conectată la 2.20.

În concluzie, ce am văzut la faţa locului mi-a întrecut aşteptările. Un lot omogen de porumbei, întreţinuţi ireproşabil, sănătoşi tun, imunitate dobândită pe cale naturală. Semne bune anul are. Mânaţi, măăăăăiiiiii.

A.O.